Katerina a povestit ca deja de 3 luni se afla la Chisinau impreuna cu tatal sau. „Am venit in Moldova pe 15 martie, deja suntem aici de trei luni. Am venit cu tatal meu care are 92 de ani. El nu vede si nu aude practic deloc.”
Femeia recunoaste ca prima perioada i-a fost destul de greu sa se acomodeze, insa cu timpul totul s-a schimbat. „Pana la Palanca am mers cu automobilul, ne-au adus acolo niste cunoscuti. La vama am intalnit un taximetrist care avea doua locuri libere in masina. Totul a fost gratuit. El ne-a adus in acest centru care ne place foarte mult. Prima perioada a fost mai greu, copiii faceau multa galagie. Acum deja ne-am deprins.”
De asemenea, femeia a povestit ca tatal sau se deplaseaza cu ajutorul unui scaun cu rotile, iar reprezentantii centrului unde locuieste temporar i-au oferit in dar un dispozitiv nou de deplasare. „Ne hranesc foarte bine aici. In ultimul timp cred ca s-au schimbat bucatarii si chiar ne place mult. Eu cu tata mancam putin si cateodata luam o portie la doi. Mancam impreuna. El are 92 de ani. Ne-au dat si un scaun cu rotile. Noi, de fapt, am venit cu scaunul nostru, insa el era deja vechi si stricat. Si nu aveam aici posibilitatea sa il reparam aici. Ne-au dat un scaun cu rotile nou. Pe acela l-am dat”.
Katerina a decis sa paraseasca Ucraina in momentul in care fiul sau a gasit o racheta in curtea unui vecin. „Nu am venit deodata cum a inceput razboiul, am mai stat putin in Ucraina. Era foarte strasnic. Noi suntem din regiunea Nikolaev, din sudul Ucrainei. De la inceput ne era foarte frica, era teribil. Il luam pe tatal meu, impreuna cu fiul si mergeam toti in subsol, ne ascundeam. Dupa ce se terminau bombardamentele il luam din subsol pe tata si tot asa. Era foarte greu. Noi locuiam intr-o casa la sol si intr-o zi, chiar deasupra casei noastre au zburat rachete. Acel sunet e strasnic. Ne-am speriat foarte tare atunci. Din cauza luminii rachetelor, noaptea s-a transformat in zi. Ne parea ca o sa ne atinga acoperisul, atat de jos ele zburau. Era groaznic. Intr-o dimineata cand fiul meu a mers la magazin a observat in curtea vecinului nostru, dar si in drum, rachete care nu au explodat. Cand a vazut acele rachete, fiul imediat a sunat un prieten si l-a rugat sa vina sa ne ia si sa ne duca din Ucraina. A venit foarte repede, cred ca nu a trecut nici o ora. Ne-am strans in 20 de minute.”
Femeia apreciaza ajutorul oferit de voluntari tuturor refugiatilor care au nevoie. „Am venit aici in hainele in care eram, nici nu am reusit sa ma schimb. Cand am ajuns, am aruncat acele haine. Aici mi-au dat altele noi. Tot ce este acum pe mine, totul mi-a fost oferit de catre voluntari”, a mentionat Katerina Omelicenko.
A venit in Moldova impreuna cu tatal sau, insa fiul a fost nevoit sa ramana in Ucraina, chiar daca nu a facut armata. „Fiul meu are 46 de ani. El nu a facut armata, insa acum s-a inregistrat pentru a deveni membru al Fortelor Armate. El lucreaza acum. Intr-o zi transporta nisip, in alta zi oameni, face tot ce poate pentru a castiga macar ceva. Cand a mers la Biroul Militar de Inregistrare si Inrolare, l-au intrebat „Dar tu macar vreodata ai tinut arma in mana?”, el a zis ca nu, apoi l-au intrebat „Dar acasa aveti vreo arma?”, el iarasi le-a raspuns ca nu. Atunci i-au spus sa astepte pana cand il vor chema, pentru ca acolo acum lupta soldatii profesionali, pregatiti, care au invatat timp de multi ani cum si ce trebuie sa faca.”
Chiar daca in orasul sau, Nikolaev, totul este mai calm acum, femeia a decis sa ramana in Moldova pentru o perioada nedeterminata de timp.„Acum multi pleaca inapoi, chiar si in Nikolaev. Eu vorbesc zilnic cu baiatul meu si il intreb daca merita sa venim si noi sau nu. El imi spune ca mai bine sa mai stam aici, pentru ca acolo e ingrozitor si noi nu vom putea supravietui. Tatal meu, pentru ca nu aude este foarte relaxat acum. El nici nu prea intelege ce se intampla. Insa ne-a fost greu in Ucraina... Pana il imbracam, pana il transportam in subsol. Mie imi era foarte frica, era teribil sa vezi cum deasupra capului tau zboara rachetele.”
Katerina a recunoscut ca nu s-a asteptat ca razboiul totusi va incepe. Totodata, femeia si- expus parerea privind presedintele Vladimir Putin.„Nu credeam ca va incepe razboiul. Aveam in suflet o tulburare, insa nu credeam ca va fi asa. Dar Putin demult pe noi nu ne lasa in pace. Eu sunt nationalista. Oamenii trebuie sa inteleaga ca nazismul si nationalismul sunt doua lucruri complet diferite. Eu cred ca la noi sunt putini oameni nationalisti. Ar trebui sa fie mai multi oameni care sa-si iubeasca tara, pamantul, limba si obiceiurile. Noi suntem foarte incurcati acolo, avem radacini ruse. Multi de acolo il iubesc pe Putin, dar noi de fapt suntem ucraineni. Noi nu il vrem pe Putin. Chiar daca o sa ne fie greu, dar nu il vrem.”
„Eu am 70 de ani. Imi este foarte greu sa am grija acum de tatal meu. El, Slava Domnului, este de sine statator. Mananca singur, merge la toaleta singur. Mai iesim la plimbare uneori. Imi este frica, caci suntem intr-un oras strain, el este in varsta deja. Suntem multumiti tuturor pentru sustinere, pentru incurajare. In special, suntem multumiti voua, ca ne-ati primit cu atata caldura. Din start ne-am dorit sa mergem in Romania, insa, pana la urma, am ramas aici. Aici e si mai bine, pentru ca oamenii inteleg limba rusa, iar in Romania nu.”, a spus in cele din urma Katerina.
Autori: Valeria Minciuna/Eliza Balitchi
