Indiferent daca a fost o sarcina planificata sau a venit pe nepregatite, pierderea unei graviditati nu poate trece fara nicio urmare traumatizanta. Nu numai ca te afecteaza fizic, ci si emotional. Daca fizic iti revii destul de repede in urma unui avort spontan vaginal, vindecarea emotionala este de durata mai lunga.

Ca dupa orice pierdere este normal pentru un cuplu sa fie deprimat dupa un avort spontan.

Desi vrei sa pari puternica pentru cei din jur, este normal sa suferi si sa iti acorzi timp pentru a te reface psihic.

Iar perioada de timp necesara recuperarii psihice difera de la persoana la persoana si nu are legatura cu cat de avansata era sarcina. Impactul emotional este practic de neevitat fiindca pierderea unui copil, indiferent cand apare, este una din cele mai traumatice experiente psihice prin care poate trece un parinte.

In urma unei astfel de experiente de multe ori relatia de cuplu sufera schimbari. Femeia poate deveni inchisa, anxioasa, depresiva, invidioasa pe prietenele ei care sunt mamici.

Multe femei se invinovatesc singure pentru pierderea sarcinii. Altele isi acuza partenerul. Considera ca celalalt nu sufera la fel de mult, ba chiar este indiferent. Aceasta este adesea doar o idee gresita si senzatia ca cel de langa este impasibil este eronata – durerea exista, insa fiecare are propriul mod de a suferi (unii isi exteriorizeaza mai bine sentimentele, in timp ce altii sufera in tacere). Acesta nu este un motiv de a-i acuza insa ca nu sunt marcati de situatie sau ca nu le pasa. Uneori, unul din parteneri se simte chiar obligat sa isi pastreze cumpatul pentru a-l ajuta pe celalalt sa depaseasca situatia. Schimbarile de dispozitie sunt frecvente, pot aparea atacurile de panica, frica, neincrederea in ziua de maine. Pe masura ce accepta insa inevitabilul (decesul copilului), majoritatea ajung sa inteleaga si cat de frecvente sunt astfel de situatii.

Multi recomanda femeilor sa uite si sa inceapa a se comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat, cand, de fapt, asta ar insemna negare si refuzul de a accepta realitatea. O femeie nu trebuie sa „treaca peste”, sa uite sau sa incerce sa isi inchipuie ca sarcina nici nu a exista. Bebelusul a existat, durerea dupa pierderea lui a fost la fel de reala, si femeia , incet, trebuia sa gaseasca alte lucruri ce ii aduc un zambet, cat de firav la inceput, pe buze. O parte din inima ei va fi mereu ranita si va suferi din cand in cand la amintirea copilului pierdut.

Daca femeia nu are posibilitatea sa mearga la un cabinet psihologic sa solicite ajutor specializat, este neaparat indicata discutia cu oamenii dragi, eventual comunicarea cu parinti care au trait experiente similare. Si copiii sunt afectati si ei nu trebuie exclusi, si daca in aparenta, este mult mai usor pentru mama sa sufere singura, specialistii insista ca daca familia are si alti copii, acestia sa fie incurajati sa vorbeasca despre pierderea fratiorului sau surioarei lor, fie prin desene, scrisori , baloane, flori.

Tu ai avut parte de aceasta experienta nefericita?

Da like paginii noastre de Facebook si fii perfect informata!

Sursa foto: Google.com