S-a nascut la Chisinau. A copilarit si si-a facut studiile gimnaziale in satul Purcari, Stefan Voda. La 16 ani a plecat la Bucuresti pentru a-si indeplini visurile si pentru a deveni cea care este acum – o mama iubitoare, o sotie implinita si o artista care tinde spre perfectiune.
Cand ai inceput sa pictezi? Care a fost primul tablou realizat de tine?
Sa desenez si sa colorez, mi-a spus mama ca am inceput de pe la doi ani, cand ii furam creioanele fratelui mai mare si mazgaleam pe ce apucam. Am inceput sa pictez cand aveam 7 ani, la Scoala de Arte „Maria Biesu” din Stefan Voda, care are o filiala in satul Purcari, unde mi-am petrecut copilaria si unde mi-am facut studiile primare si gimnaziale. Imi amintesc ca primul meu tablou a fost o compozitie cu animale si personaje in natura.
Ce inseamna pentru tine pictura?
Este un mod de a transpune pe panza trairile, sentimentele si emotiile proprii, asociate cu caracterul personajului pe care il reproduc, incercand astfel sa redau cat mai analitic cele mai reprezentative trasaturi ale sale, lucru pe care nici fotografia cea mai detaliata nu il poate face, aparatul limitandu-se doar la ce se imprima pe senzor prin obiectiv. El nu are stare de spirit si nici emotii.
De unde te inspiri in realizarea tablourilor? Asterni pe panza emotiile si trairile pe care la ai sau posezi alte surse de inspiratie?
Chipul uman a reprezentat de-a lungul timpului una dintre cele mai mari provocari pentru artisti, pictori, in special. De la printi si pana la cersetori, reprezentarea lor pe panza a declansat in sufletul privitorilor trairi si sentimente dintre cele mai intense si profunde, uneori chiar diametral opuse de la un admirator la altul.
La ora actuala avem o abundenta atat de mare de chipuri si imagini, incat alegerea modelului de reprezentat ramane o simpla chestiune de feeling, de multe ori dificila de facut. Emotiile si trairile le asterni atat in functie de modelul ales, cat si de expresivitatea pe care vrei s-o accentuezi, de starea pe care doresti s-o transmiti.
Totusi, cel mai mult ma inspira fetita mea, Katiusa, cu care am facut si un proiect personal, pe care l-am intitulat cu numele ei. Proiectul include 15 tablouri, care au fost expuse anul trecut la o galerie de arta din Bucuresti.
Ai un stil aparte, deosebit de tot ce am vazut pana acum, un element esential in creatiile tale sunt ochii, ce simbolizeaza, ce semnificatie au pentru tine?
Se stie ca ochii sunt oglinda sufletului. Atunci cand privesti la cineva, vezi in ochii aceluia ceea ce are pe suflet. Daca este trist, ochii sunt intunecati si parca stau sa planga. Daca e fericit, ochii sclipesc si radiaza de bucurie. Chiar si cercetatorii au descoperit ca trasaturile diferite ale irisului tind sa dezvolte directii diferite de personalitate, asa cum sublinia Matt Larson, specialist in stiinte comportamentale si conducatorul studiului desfasurat la Orebro.
In absenta ochilor, chipul ar parea lipsit de expresie, cu cat ii accentuez, cu atat mai mult am posibilitatea de a reda privitorului starea pe care portretul isi propune sa o transmita.
Care e curentul tau artistic preferat?
Hiperrealismul portretistic, cu ajutorul progresului tehnologic remarcabil, mai ales in domeniul fotografiei digitale, fara de care nu s-ar putea face, este poate cea mai mare provocare pentru un artist din zilele noastre, aceea de a imita si chiar de a concura cu aparatul de fotografiat, deoarece realul nu trebuie interpretat, ci doar reprodus, cat mai fidel cu putinta, in armonie cu starea de spirit a artistului. Niciun pictor din istorie nu a avut aceste avantaje si posibilitati si de aceea acest curent, pe cat de dificil de abordat este, pe atat de apreciat in arta moderna.
Binecunoscutul si apreciatul scriitor, filozof si critic, Anthony Julius, spune ca pana la mijlocul secolului al XIX-lea arta era menita sa ne indeparteze de probleme, sa consoleze; arta moderna insa ne apropie de suferinte si ne determina sa le constientizam. Nu elibereaza de greutati, din contra, ne obliga sa le recunoastem.
Mai toate curentele din arta moderna incearca sa reprezinte aceste caracteristici si aproape toate sunt, mai mult sau mai putin, controversate. Hiperrealismul insa, indiferent de subiectul abordat, place oricui. Iar mie imi plac provocarile, mi-as dori sa ajung sa fac asta.
Care este pictorul tau preferat si respectiv, opera preferata?
Gottfried Helnwein. Operele lui imi plac atat de mult, incat mi-e greu sa prefer o singura lucrare din creatia sa.
„Head of Child 15 (Molly)”
„Head of a Child 17”
„Head of a Child”
Cat de mult te influenteaza critica persoanelor obisnuite si a expertilor din domeniu?
Fotorealismul evolueaza impreuna cu fotografia si asa cum fotografiile de inalta rezolutie plac oricui, la fel e si cu acest curent, daca un tablou este realizat cu succes, in cele mai amanuntite detalii, nu are cum sa nu placa. Este un mare avantaj, pentru ca artistul, fiind in general o persoana mai sensibila decat celelalte, are nevoie si de apreciere pentru munca depusa.
In legatura cu criticii, asa cum elevul are nevoie de corectura profesorului pentru a progresa, la fel si artistul are nevoie sa-si imbunatateasca tehnica si compozitia prin experienta si exigenta lor; atata timp cat este sincera si obiectiva, parerea lor nu poate decat sa ma avantajeze.
Ai vreo lucrare a ta preferata?
Nu as putea spune, pentru ca de fiecare lucrare pe care o realizez, ma folosesc ca de o treapta in urcus, daca ar lipsi acea treapta, nu as putea evolua constant. Artistul nu e multumit niciodata de nivelul la care a ajuns la un moment dat. Lucrarea mea preferata este aceea pe care n-am realizat-o inca, dar la care visez si care ma motiveaza in permanenta.
Ce simti atunci cand trebuie sa te desparti de tablourile tale?
Simt ca cineva a apreciat si s-a bucurat de munca mea si ca am datoria sa lucrez si mai constiincios pentru a-i multumi si pe altii.
Ce-ti place sa pictezi cel mai mult? De ce?
Imi plac chipurile oamenilor si mai ales, cele ale copiilor, pentru ca ele reflecta puritatea si nevinovatia, trasaturi pe care avem nevoie sa le redobandim, dupa cuvantul Mantuitorului: „De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor”.
Pregatesti vreo expozitie in Republica Moldova?
Desi sunt nascuta in Chisinau, cred ca mi-ar placea pe viitor sa expun cateva lucrari la renumita vinarie Purcari, din satul in care am invatat si mi-am petrecut copilaria, pentru ca rudele si prietenii mei sa le poata vedea mai usor.
Care sunt oamenii ce te-au marcat, oamenii care fie prin faptul ca te-au sustinut, fie prin faptul ca ti-au creat obstacole, te-au facut sa lupti pentru a-ti atinge visurile si sa reusesti?
Cel care mi-a pus pensula in mana si m-a invatat cum sa descopar si sa execut luminile si umbrele intr-o lucrare, a fost profesorul de pictura, Anton Slobozean, din Purcari, alaturi de care am studiat 9 ani, pana la plecarea mea in Bucuresti.
Apoi a fost profesorul univ. dr. Petru Lucaci, care este si Presedintele Uniunii Artistilor Plastici din Romania, cu care am studiat in anii de licenta si master la Universitatea Nationala de Arta, care de altfel m-a si titularizat in aceasta uniune, de la care am invatat printre altele si cum trebuie executat in mod corect si eficient un proiect personal si care sunt cerintele si tendintele artei contemporane.
Insa omul care m-a sustinut, m-a sprijinit si m-a incurajat cel mai mult, fara de care nu as fi putut continua cu arta si cu pasiunea mea, este, fara indoiala, sotul meu, care mi-a stat permanent alaturi inca din anii liceului, impreuna cu care avem si un copil minunat, care ma motiveaza si ma inspira continuu.
Ce te-a determinat sa pleci in Romania?
Inca din clasele primare am fost indemnata de invatatori si profesori sa iau parte si la diferite evenimente artistice, cu muzica, dansuri si recitaluri, in paralel cu cursurile scolii de pictura, pe care am absolvit-o cu media generala 10, motiv pentru care profesorul meu a insistat foarte mult sa urmez un liceu de arte plastice. Poate ca succesele inregistrate pe scena, care te impresioneaza la acea varsta mai profund decat premiile de la pictura, m-au determinat sa ma inscriu la Colegiul National de Arte „Dinu Lipatti” din Bucuresti, unde am studiat 4 ani la clasa de actorie. Atat acolo, cat mai ales la Palatul National al Copiilor, pe care l-am frecventat in paralel, mi-am insusit in mod profesional tehnica interpretarii, fara de care nu poti reprezenta cu succes un personaj pe scena.
Pasiunea pentru pictura, pe care nu am abandonat-o nici la liceu si constientizarea faptului ca cu actoria imi va fi mai greu sa-mi intemeiez si o familie, m-au facut sa renunt la o cariera in artele spectacolului (motiv pentru care i-am dezamagit pe unii profesori care ma apreciau in mod deosebit), pentru una in artele vizuale; insa recunosc ca ceea ce am invatat la actorie mi-a folosit din plin in pictura. Intr-un liceu de arte plastice nu as fi avut cum sa dobandesc atatea notiuni legate de cunoasterea si reprezentarea firii umane, atat de necesara in portretistica fotorealista, pe care mi-am insusit-o mai tarziu.
Intr-un sfarsit, au inteles si m-au felicitat toti pentru alegerea facuta.
Crezi ca in Republica Moldova ai fi reusit sa atingi aceleasi performante?
Sincer, pentru ca nu cunosc nivelul de pregatire din liceele si facultatile de profil din Republica Moldova, nu ma pot pronunta intr-un mod obiectiv in acest sens; insa dupa numarul si calitatea scolilor de arta de la ciclul primar si gimnazial, am o parere foarte favorabila, pentru ca am beneficiat chiar eu in mod efectiv de una dintre ele. Poate ca da, pentru ca oricum munca personala reprezinta cea mai mare parte din aceste realizari, fapt demonstrat de artisti din tari mai putin cunoscute si dezvoltate, care au atins performante comparabile cu cele ale artistilor din Occident.
Te-ai intoarce in Republica Moldova? In ce circumstante ai fi dispusa sa o faci?
Desigur ca nostalgia de locurile natale nu poate fi compensata cu nimic din ce-ti ofera alte tari, numai ca odata obisnuit cu conditiile, infrastructura si diversitatea peisajului, avand si o familie pe care ti-ai facut-o in afara, este greu, doar daca sotul si fiica mea isi vor dori pe viitor si ei asta. In fond, artistul poate lucra oriunde, atata timp cat isi amenajaza acolo un atelier si conditiile necesare.
Ce visuri ai acum?
Sa-mi imbunatatesc cat mai mult tehnica si sa fac tablouri care sa placa la cat mai multi, deja fiica mea de 4 ani incepe sa inteleaga ce-mi propun si ma critica daca nu-i convine ceva.
Ce sfat le-ai da tinerilor artisti talentati, care renunta la a-si valorifica talentul, in favoarea unor activitati mai „practice”, mai „sigure”, care le-ar putea aduce un venit stabil?
„Arta cere sacrificii”, cum stiu toti, iar daca scopul pe care si-l propun in viata nu este acela de a face prin arta mai mult pentru cat mai multi, ci doar sa aiba un job bun si o viata usoara, incerc sa reproduc pentru ei din memorie ceea ce m-a impresionat din spusele unui mare artist, Alexandru Ciucurencu: „Artistul se aseamana unui om care se hotaraste sa strabata desertul; unii se intorc repede pentru ca li se face sete; altii merg mai departe, dar se intorc pentru ca li se face foame, iar altii, din cauza epuizarii; numai cel ce a strabatut desertul pana la capat, acela se poate numi artist”.
Oricat de mult vei realiza prin alte activitati, mai „practice” si mai „sigure”, la un moment dat, tot vei regreta ca nu ai facut ce ai fi putut si ce ti-ai fi dorit, ca nu ai inmultit talantul pe care ti l-a dat Dumnezeu.
Da like paginii noastre de Facebook si fii perfect informata!
Sursa foto: Arhiva personala
