„Mama m-a luat in brate si ne-am refugiat. Nu am amintiri, nu aveam decat doi ani. Apoi a venit tatal din prizonieratul de la rusi.
Acum retraiesc toate momentele de amar, de jale, incarcatura mamei mele. Numai ea stie ca toata bruma muncii adunate de-o viata a ramas acolo. A venit, eram mica, m-a luat in brate, a luat ceva merinde, schimburi, dar nu a uitat sa isi ia camasa si basmaua de mireasa. Ce i-o fi spus sufletul ei atunci, nu stiu. Pe mine ma incarca.
Eu traiesc cumplit si ma mai rog la Dumnezeu sa opreasca setea si foametea si sa intinda teritoriile, sa se gandeasca la amarul oamenilor. Mereu zic asa „Doamne, faca-se Voia Ta”, ca El hotaraste tot. Este foarte trist si sufletul meu plange alaturi de cei care acum traiesc vremuri pe care le-am trai si eu si mama mea”, a povestit Sofia Vicoveanca.
„Lacrimile celor care acum sufera sa stiti ca sunt impreuna cu ale mele. Ma rog pentru linistea lor, pentru pace, nici nu am putere sa mai spun ceva. Dumnezeu sa ii ajute sa nu traiasca vremuri grele, dar de fapt le traim”.