„Sunt un tanar ce se simtea ca un batran la sfarsitul vietii cand te-am contactat. Pentru mine, copilaria a fost un vis urat, iar adolescenta... un cosmar. Stii cat este de greu sa fii copil, sa se ia colegii de scoala de tine si sa nu ai pe cineva care sa te apere?
Parintii mei au plecat la Domnul cand aveam cativa anisori. A fost un soc peste care bunicii din partea mamei si cei din partea tatalui nu au putut trece niciodata.
Tata era singur la parinti, iar mama mai avea o sora mai mica. Eu am fost crescut de bunicii din partea mamei, care erau destul de batrani. Pe ceilalti bunici ii vedeam rar, eventual, de sarbatori. Erau mereu garboviti si livizi. Nu i-am vazut niciodata zambind si chiar daca faceau totul ca sa ii plac, ceva ma facea sa nu ma apropii de ei.
In copilarie am suferit enorm. Copiii sunt foarte rai. Si daca prind pe unul mai slab sau fara aparare, se iau de el. Asa am fost eu. Ciuca batailor si subiectul glumelor colegilor mei. Bunicilor le-am spus la inceput, insa cu timpul am invatat ca nu ma ajuta cu nimic. Pentru ca doar ma ascultau si nu faceau nimic sa ma apere.
Ma uitam cu jind la alti copii. Parintii lor veneau la scoala, vorbeau cu profesorii, cu diriginta sau cu directoarea si se luau masuri. La mine nu se intampla niciodata asa. Ba din contra, cand venea unul dintre bunici la sedinta, toti colegii radeau de mine. O faceau gratuit, cu rautate, fara urma de mila sau de intelegere.
Apoi am intrat in adolescenta. Imi era teama si de umbra mea. Mi-am rugat bunicii sa ma lase sa fac arte martiale sau box pentru a ma putea apara. Insa nu au fost niciodata de acord. Ii interesau doar scoala si rezultatele la invatatura. Ceea ce nu a fost rau, insa nu a fost de ajuns.
Problemele mele de incredere se acutizau si nu aveam cu cine sa vorbesc. Despre relatiile cu fetele ce sa mai spun, am suferit cele mai crunte umilinte. Daca reuseam cumva sa intru in vorba cu vreo fata, inevitabil venea unul dintre colegi si ma facea de ras.
Cand am intrat in depresie si nu doream sa mai ies din casa, nici sa mai invat, bunicii au intrat in panica. Citind despre diferite boli si situatii pe net, te-au descoperit pe tine si mi-au facut o programare. Asa am putut si eu, pentru prima data in viata, sa imi descarc sufletul la cineva. Si aveam atat de multe de spus...
Cu timpul, m-am mai linistit. Am inteles ca scoala ramane in continuare importanta, dar mi-am refacut relatia si cu bunicii din partea tatalui. S-au bucurat nespus cand am inceput sa ii vizitez mai des. Am capatat mai multa incredere si in timp am ajuns sa ma bucur, vazand ca am o familie atat de mare, cu care ma intelegeam din ce in ce mai bine.
Ma bucur ca inca de la inceput am gandit o strategie legata de o viitoare profesie si ca am ales facultatea de drept. Acum sunt un tanar licentiat, am o prietena minunata, pe care am cunoscut-o de curand, si ma gandesc cu incredere la viitor. Sunt sigur ca toate experientele din trecut mi-au oferit lectii de viata pe care nu le voi uita niciodata, dar care nu imi mai sfasie sufletul asa cum o faceau odata. Sunt incantat ca ofer si primesc afectiune, iar viata mea va arata cu siguranta bine pe viitor.”
Sursa foto: Google.com, Public Domain Pictures
