Augustina SIMAN, SCRIITOARE: "Eu cred ca femeile imbatranesc frumos, si eu cred ca nu trebuie sa ne fie frica sa imbatranim. Eu cred ca nu trebuie sa privim cu ingrijorare viitorul, ci cu mandrie trecutul – si cat de inalt ne-a reusit sa ne zidim pe noi insene. Eu cred ca femeile nu se sprijina reciproc suficient de mult. Noi continuam traditii fara ca sa le obiectam si le judecam pe cele care actioneaza altfel; Noi le punem fetitelor noastre sorturi si le legam strans la mijloc, chemandu-le in bucatarie sa faca placinte cu noi – jocuri plazmuitoare de mentalitati si ziditoare de ambitii perimate – in loc ca sa le cumparam telescoape si sa le invatam sa priveasca spre stele; Si cand ne inseala sotul e vina deprivatei acelea, de parca el nu a avut niciodata sansa sa decida sau sa se opreasca atunci cand a ales localul, cand a invitat-o, cand a oferit sa o duca acasa, cand a saruta-o, cand a urcat fiecare treapta a scarilor spre apartamentul ei, cand a ajutat-o sa se dezbrace si cand a ramas. Noi nu le spunem baieteilor nostri "sa nu faci ca taica-tu", ci le spunem fetitelor noastre "fii inteleapta si smechera ca sa nu ti-l ia alta".
Daca s-ar intampla vreodata sa am copii, si daca s-ar intampla sa fie fata, eu i-as spune "fii inteleapta si alege pe cineva care o sa te aleaga zilnic pe tine"; fiindca noi nu ne suntem rivale, noi ne suntem surori.
In pragul varstei de 30 de ani am observat ca merg tot mai greu la concesiuni. Ca mi-am format scopuri si crezuri ferme, neclintite de dragostea fata de cineva, iar concluziile vis-a-vis de insusi sentimentul de dragoste – cel care m-a motivat sa scriu fiecare dintre toate cele 4 carti ale mele – sunt empirice si cele mai categorice.
Daca as fi intrebata astazi, la 29 de ani si 7 luni, ce am invatat despre dragoste, as spune urmatoarele:
Am trait experiente diverse: frumoase, foarte frumoase, si nu prea frumoase – toti oamenii pe care i-am intalnit mi-au facut cunostinta mai bine mie cu mine insami. Am crescut. Am evoluat mult in intelegerea mea asupra faptului ce inseamna iubirea, de la convingerea imatura ca daca ai iubit mult pe cineva nu puteti sa ramaneti prieteni, pana la speranta sincera ca omul care a insemnat totul pentru tine va fi fericit si ca nu o sa imbatraneasca singur. Dragostea adevarata nu se preschimba in ura, dupa despartire, ci in grija – aceasta este prima lectie invatata.
A doua lectie este ca noi toti, de fapt, suntem oameni deplini, completi. Filosofia noastra existentiala nationala care traverseaza generatii, precum ca ar trebui sa ne gasim "jumatatea" sau "perechea" in viata este cauza fundamentala a tuturor dramelor si evolutiilor toxice in viata noastra de cuplu. Noi nu trebuie sa fim jumatatea nimanui si nimeni nu trebuie sa fie jumatatea noastra – aceasta mentalitate creeaza dependente, motiv pentru care noi nu plecam cand lucrurile se inrautatesc si alunecam intr-o depresie cumplita cand partenerul nostru decide sa plece.
Atunci cand te percepi ca si un om deplin, tu primesti cu gratitudine orisicare venire sau plecare a unei persoane in viata ta, fiindca aceasta te imbogateste, te invata, te ajuta sa evoluezi si sa cresti. Respectiv, despartirea nu mai devine o tragedie, ci un curs firesc al vietii, iar tu iti ramai tie intr-o varianta mai buna, si fata de partenerul tau nu simti suparare, ci recunostinta pentru impactul pe care l-a avut asupra vietii tale. In sensul aceluiasi model de gandire, nu o sa fii in goana de a gasi pe cineva, vei naviga in mod firesc spre oameni care sunt la fel de completi ca si tine, iar in eventualitatea infiriparii unei relatii aceasta se va baza pe mult respect, sprijin si apreciere reciproca. Atunci cand doi oameni sunt impliniti in plan personal si profesional, unicul motiv care ii tine alaturi este iubirea unul fata de celalalt; Nu functiile cumnatilor, nu bunurile imobile ale socrilor, nu frica de a fi stigmatizat ca ai ajuns la o anumita varsta si inca nu esti casatorit, nu dependenta financiara fata de venitul sotului, nu toate motivele gresinte din lume.
Iar a treia lectie, si probabil cea mai importanta, este ca toti oamenii sunt importanti – toti vin si pleaca la timp.
Acestea sunt concluziile pe care le-am trasat eu, in continua mea calatorie initiativa. Poate nu am reusit sa fac copii, dar am reusit sa fac mai bine cunostinta cu mine insami; Si ma mandresc cu mine, la fel cum ma mandresc cu voi toate - oameni de stiinta, politicieni, pictorite, medici, avocati, ingineri, presedinti de tara; la fel cum ma mandresc si cu cele care aleg sa dea nastere si sa creasca viitoare generatii de femei care schimba lumea, rescriu reguli si amendeaza mentalitati seculare.
Post-scriptum: eu am invatat, pentru prima oara, sa fac placinte la 29 de ani, intr-o dupa-amiaza a unei zile de sambata; pana atunci am invatat sa iubesc, iar cea din urma lectie mi-a luat putin mai mult timp".
