Oh, cata savoare sa-ti iai zborul din aceasta colivie! E vorba de noi pe finalul  misiunii in Bangladesh. Nici macar de aur nu e. Argint? Ai vrea tu. Ma rog, s-ar putea sa fie bronza. Da-n fine, nu e vorba de metal, e vorba de calitatea vietii cuprinse intre punctul A. Apartament si B. Birou.

Dar daca e s-o iei mai pe filozofic, orice zbor e o iluzie. Dintr-o colivie mica in una mare sau, ma rog, diferita, si ai iluzia libertatii. Salonul din aeroportul international din Dhaka e o adevarata binecuvantare. Nu ne este foame, nici nu a apucat sa se crape de zi. Hamid ne-a dus ca fulgerul prin oras, chiar daca a intarziat cu zece minute. Dar micul dejun din salonul Balaka e prea tentant. Nu e vorba de gust, e vorba de ritual. Un gat de cafea, inca unul. Ceea ce urmeaza dupa ce urcam la bordul avionului e o catrena de activitati invatate din amara experienta:

  1. Privim cu suparare bengalezii care ataca frenetic bagajul nostru de mana instalat grijuliu in compartimentul deasupra capurilor noastre;
  2. Tragem de maneca vecina din dreapta (si vecinul din stanga) atentionandu-le sa-si inchida la naiba celularele—in momentul decolarii bengalezii palavragesc intr-o veselie, intrecandu-se in a da ultimele instructiuni gastrofizice la telefon (si indigneaza cand le despare semnalul!);
  3. Plesnim peste mana vecinul din fata care nu gaseste alt loc mai bun pentru a-si plasa palma decat peste ecranul televizorului meu;
  4. Nu, nu vrem sa figuram in selfiul celuilalt vecin din fata care momentan apasa ca un apucat pe butonul mobilului. Un selfie, doua, trei, patru. Schimba pozitia – cinci, sase, sapte, opt. Ridica celularul deasupra capului ca sa intru si eu in poza – noua, zece. Nu. Pan-aici. Il trag de maneca. E enervant.

Peste opt ore, doua filme si cateva capitole, Istanbul se arata ca un colac al salvarii nationale, in pofida puciului care a avut loc cu o luna in urma, in pofida lui Erdogan, in pofida lui Gülen, in pofida faptului ca in aeroport sunt cu doua treimi mai putini pasageri decat obisnuiau sa fie.

Am tras la un han la care nu am mai stat anterior. Tot la o azvarlitura de bat de Istiklal, chiar daca am incercat sa ne tinem la distanta de zona pietonala. In cele din urma, loviturile de stat nu-s ca atacurile teroriste—nu te astepti sa se produca cate una in fiecare luna, desi precis ca au existat cazuri. Plus ca ne-a cucerit mesajul hangiului de la Peradays: tinem dinadins sa nu fim profesionisti. In cazul lui Bora (asa se numeste proprietarul hotelului) a nu fi profesionist inseamna a nu vinde camere de hotel, ci de a oferi un camin provizoriu, a-ti face sejurul cat se poate de confortabil si lipsit de griji. A priceput repede ca tinem sa avem un balconas si ne-a oferit o alta camera decat cea pe care o comandasem. Ne-a vazut seara buimaciti din cauza schimbarii fusului orar si s-a priceput sa ne ofere micul dejun la o ora mai putin conventionala. Chestii de genul asta – marunte dar placute.

Si sa vezi tu istorie. Stam noi in odaie si se aude un meunat la usa. Deschidem. Intra o pisica cenusie, foarte manierata. Face turul camerei, incearca scaunul, verifica masa. In cele din urma urca pe pat si mi se aseaza pe burta. Nu zaboveste prea mult. Se convinge ca totul e in regula si iar da tarcoale la usa. Dar se pare ca a uitat ceva… mai trage o raita prin odaie, da labuta cu musafirii si de data asta iese pe usa afara.

A doua zi aflam ca o cheama Pera si mai are si o surioara – Daisy. Pera si Daisy – Peradays, pricepeti?

—Se crede proprietara hotelului, ne anunta Bora. E foarte nelinistita cand vede usile inchise, i se pare ca ceva e in neregula…

Bora pe semne ca-i vrajitor. Ne ghiceste starile, ne citeste gandurile. La plecare e atat de simpatic incat ne face si niste cadouri. Cum sa nu-ti placa asa oameni „neprofesionisti”, iti aduc aminte ca mai exista pe lume meserii care se fac cu suflet, din simpla placere a lucrului bine facut. Bineinteles, exista si un pret pentru asta, dar ceea ce primesti la schimb e ceva ce nu-ti pot oferi hotelurile internationale sau apartamentele inchiriate.

Pe durata sejurului (si-n mare parte datorita lui Bora) uitam ca ne-am promis sa evitam Istanbulul pana nu se lamuresc ei cu revolutiile si contra-revolutiile. Reiesind din stiri, Erdogan e sarit de pe fix, ceea ce face dansul ca urmare a loviturii de stat esuate pare sa o justifice in totalitate. Pe de alta parte, exista nuante – in Turcia se mentine un echilibru fragil intre europeinism si fundamentalism islamic, iar democratia e o jucarie care trece dintr-o mana in alta fara a tine cont de miza jocului. In cursul istoriei Turciei moderne, armata a fost cea care mai intai strangea suruburile dupa care urma o perioada de democratizare, in timp ce islamistii profita de democratie si abia mai apoi incep sa stranga suruburile.

In strada, atmosfera nu pare sa fie incinsa in vreun fel anume. Faptul ca sunt mult mai putini turisti e in favoarea noastra – nu e nevoie sa ne imbulzim prin Taksim si nici localurile n-ai spune ca-s aglomerate. Partea asta din urma conteaza mai putin, in Istanbul oricand gaseai un loc caldut sub soare. Si totusi privirile sunt prietenoase, zambetele – neprefacute. Hoinarind fara tinta (si fara harta, bineinteles) pe niste stradele mai laturalnice descoperim un cartier al librarilor de care nici nu auzisem. Chiar aici in inima Galatei. Orasul asta nu inceteaza sa ne minuneze!

Nu stiu cum se face dar tinem la aceasta tara si, la plecare, ne dorim intens ca Turcia sa nu se transforme intr-un oarecare Iran. E dovada ca democratia si islamul sunt notiuni compatibile. Iar daca e sa ne luam dupa maturitatea societatii civile, numarul de cititori si scriitori turci, calitatea infrastructurii si a serviciilor, simtul estetic si sarguinta oamenilor simpli, Turcia n-are cum sa fie caz clasat. Cei drept, nici Iran nu era un oarecare Iran inainte ca ayatollahul sa-si incrunte stufoasele-i sprancene.

Sus, in ceruri deschidem ochii atat cat sa vedem cum soarele devine o linie rosietica intre doua straturi de nori. Dupa care-i inchidem la loc. Pasagerii rutei Istanbul-Chisinau bat din palme ceea ce inseamna negresit un singur lucru: am ajuns acasa.

madrizen.com