Stiti pozele care circula in atasamente de mail sau pe wall-urile de pe retelele de socializare – alea cu mese cu lumanari, cu bai aromate si geamuri largi care dau spre mare sau padure? Cu cabane calduroase sau gradini fara seaman, cu cesti de ceai si carti deschise, cu nisip, valuri, pescarusi sau cascade? Cu stari de confort, de visare, de vacanta, de „vreau!”?
La inceput, ma uitam ca-ntr-un catalog nemtesc Neckermann ajuns in casa unor intelectuali sovietici care nu au iesit niciodata din spatiul lor clar delimitat pe harta.
Cand obosesc si-mi las capul pe speteaza scaunului, la birou, ma uit cu jind la perfectiunea din monitor, parca simt mirosul lamailor, caldura soarelui, ameteala unui Pina Colada. Aproape simt briza marii sau mirosul cafelei proaspat macinate, a parmezanului scuturat peste paste proaspat facute sau a busuiocului verde rupt peste rosii si mozzarela.
Pentru pauza de „speteaza” – e minunat. O scurta teleportare.
Cand plec in vacanta, insa, mai tai din buget de la „langa ocean”, ca sa-mi ajunga de alte 2 nopti in plus, de cazare. Renunt la „view spectaculos”, ca sa pot sa ajung si-n orasul vecin.
Aman vacantele lenese, negrabite, de parca as sti sigur ca mai tarziu – o sa am timp de ele. Visez de cativa ani la un hotel-resort cu spa, soare, albastru amestecat cu alb, liniste si armonie. Si de fiecare data cand dau click pe destinatie, perioada si optiuni, visul meu cu linistea si albastru se amana si, de pe card, banii se duc pe ceva … nou, colorat, zgomotos, de ne-ratat, de trezit devreme, de reusit, de cumparat plasturi pentru bataturi, de alergat spre vasul de croaziera care pleaca in doua minute.
—-
Acasa, mi-am cumparat, in sfarsit, masa de lemn, rabatabila. Ocupa putin spatiu, dar cand am oaspeti, pot s-o intind, sa-i asez fata alba de masa veche, tesuta. Sa pun flori, sfesnice, lumanari, tacamuri. De fapt, o singura data am facut asta. In rest, oamenii mei au mancat din picioare, nerabdatori, ametiti de aroma amestecata din casa … Vin peste mine in bucataria neincapatoare, fura cand ma intorc eu cu spatele, trag masa de cafea in mijlocul camerei, cat pregatesc eu farfuriile si-i gasesc si acum, asezati pe jos, pe covor. Ok, zic. Data viitoare. Bine ca putem fi impreuna. „Dar sa ma lasati urmatoarea data sa intind, totusi, masa, da? Sa stam si noi normal, ca am crescut, da?”
Am un set de lenjerie din matase satinata, scumpa, eleganta. Dar nu l-am folosit decat odata. Pentru ca o noapte intreaga am incercat sa ma cuibaresc, sa ma incalzesc, sa dorm frumos, pe masura banilor dati pe aleasa matase. Pana dimineata m-am chinuit sa nu alunec din pat si de langa mine.
—–
Am gasit descrierea perfectiunii in carti, pe cd-uri, la concerte, la altii. Dar am ajuns sa ma vad cum sunt, in ochii prietenilor mei, ai celor apropiati – care au ramas si mers cu mine, indiferent de orice. Ma vad in reactiile si emotiile oamenilor noi, pe care-i cunosc, iata, si datorita acestui loc – Marea dragoste. Ma vad in mailuri, in imbratisari stranse, in tremurul vocii, in „multumesc” si „cand vii acasa?”. In atatea detalii…
—-
Nu vreau ceva maret, perfect, din carti, de la altii. Vreau ceva al meu.
Nu vreau sa iau ce ramane. Vreau sa construim, impreuna.
Nu vreau lux. Vreau camin, caldura. Vreau un loc luminos, un pat in care sa ma cuibaresc si sa dorm frumos. Singura sau cu barbatul langa care sa ma trezesc zambind. Noi sau cu cineva al nostru intre noi. Toti trei sau toti cati or fi. Cu oaspeti ramasi peste noapte, cu pisica, cu caine – cu oricine vrea sa fie in „family portait”. Care a ramas si merge cu mine/noi inainte, indiferent de orice.
—–
Putin. Doar un zbor ne desparte.
Curand. Acum invat sa zbor.