Victoria Condrat:

Într-o dimineata mai racoroasa, statea Bojica pe-un nor si vorbea la telefon cu Sfîntu’ Petru. Despre statistica celor care trec pe poarta Raiului si cîte refuzuri sunt (cei care au refuz de la Centru Comun de Vize în timpul vietii automat trec în Rai!), daca nu se trece contrabanda, cum se iau masuri cu cei care trec pe sub poarta… d-ale lor! Între timp, cît vorbea la telefon, mai sorbea din cafeaua fierbinte (fara lapte si fara zahar, ca îngrasa!) si desena cu creionasu ceva pe-o frunza de tei.

Asa parca desena fara sens, ca toti muritorii care au ticu asta cînd vorbesc la telefon, dar s-au primit niste zigzaguri si cercuri si spirale… si taman frunza era pe un registru de-a lor, din Cancelaria Domneasca, care ulterior s-a dovedit a fi „Registrul de activitati si evenimente a muritorilor din zona de sud-est a Europei”, pagina 73630, capitolul care initial se numea altfel, dar la moment avea numele sters de cîteva ori, si cu creionul într-un colt pe sticker galben era scris ca „tarisoara a nimanui, rupta de la tîta mamei, se decide viitorul”.  Si taman pe-acolo undeva au fost desenate niste cerculete spiralate, care au facut asa ca sa întîlnesc diferiti oameni în viata… cineva sa ramîna, cineva sa plece, cineva sa revina, cineva sa ma uite fiind uitat…

Mi s-au întîmplat în viata oameni ca focul, care au ars tot ce-au putut si au lasat doar scrum în urma… oameni buni, dar care frigeau totul si lasau arsuri de gradul I. despre ei mi-i drag sa-mi amintesc acum, dar nu-mi place sa vorbesc. Probabil, din cauza unor cicatrici care înca mai au cenusa pe ele.

Am avut si titirezi, care sareau de pe o problema pe alta cu zîmbetul pe buze, si care nimic în viata nu-i afecta, nici macar prezenta unor alti oameni alaturi – ei aveau saritul lor si pozitivismul incurabil. Dragalasi, frumosi, dar mai mult pentru a umplea golurile spatiului liber din suflet, care ramînea periodic gol.

Sap au fost unii ca frunza ceea de tei – zbuuuurau fara sens si scop prin viata – unde bate vîntul, încolo se duceau. Tare-mi mai pare rau de ei! Dar ei erau fericiti în libertatea asta a zborului lor.

Mai erau si niste oameni colorati, de parca erau curcubeie, cu mii de culori în suflet, cu mii de nuante în dispozitie, cu mii de nuante în atitudine. Frumosi oameni. Interesanti, care m-au facut sa-i studiez, sa-i descopar.

Oameni carti, pe care îi citeam odata si ziceam ca e de ajuns, pe altii îi citeam de la coada spre început, pe altii îi reciteam de cîteva ori si tot descopeream ceva nou si captivant. Era de parca l-as fi citit pe Bulgakov – de fiecare data cîte o fraza noua care te omoara.

Oameni lumînari triste, cu tendinte suicidale si care vad totul în semiumbre desenate de lumina slaba pe care o pot oferi, si care pîna la urma se pierdeau, se topeau, se evaporau, pîna se stergeau complet ca personalitate.

Despre oamenii scîntei nici nu vreau sa pierd timpul sa scriu – asemenea unor scîntei, ei apar, lumineaza, se joaca cu întunericul din jur, dar se sting cît ai clipi din ochi si dispar la fel de repede.

***

Uneori am aparut odata cu oamenii întîlniti pe aceeasi linie din uzorul spiralat, alteori ne-am despartit si nu puteam face nimic cu asta. De fiecare data cînd a trebuit sa ma despart de cineva era ca un fel de moarte mititica. Zicea Alecu într-un statut de pe Facebook, ca pîna a muri cu adevarat, noi mai murim de milioane de ori. Trista chestia asta cu moartea. Si niciodata nu e asteptata, si niciodata nu sunt gata de ea.