Sau cum viata rade de tine.
Mai intai, ieri dimineata, dupa cea mai responsabila si cuminte zi de miercuri din viata mea (am vorbit cu mama vreo 2 ceasuri rochii de mireasa pe viber, apoi mi-am facut ordine in acte, ordinea aia pe care-n fiecare duminica seara o amani pentru urmatorul weekend, pana si baie am facut ), ce credeti ca patesc?
Ma buseste cineva cu masina. Nu e tragic, nu sariti, multumesc frumos, niste indoituri numai bune cat sa te sperii si sa te intrebi cu ce ai gresit tu cand celalalt e de vina. Ca nu te-ai mai machiat in dimineata aia tocmai ca sa nu intarzii, ca nu ti-ai facut rugaciunile si nici patul, ca ai injurat munca si pe cine-a inventat-o…de atatea ori.
Am inceput cu jumatate de ceas intarziere si am continuat asa pana la un caz care mi s-a complicat foarte urat, de-mi venea sa zic, nu mai stiu ce sa fac, du-te acasa. Doar ca omul n-avea nici o vina, dar nici eu, ce sa fac. Toti pacientii de dupa el s-au reprogramat, am lucrat si-n pauza de masa.
Iar dupa-masa, cand cotele tragicului din aceasta zi cu vijelie si ploi si soare si umbre parea sa intre in istorie, am avut 2 pacienti consecutivi: unul fumat si altul beat. Deci ziua a intrat in istorie.
Initial, am vrut sa refuz sa-i vad, apoi… sa vedeti ce ne-am mai distrat impreuna! )
Dupa care mi-a parut rau de primul gand din postul asta. De mine inca n-a ras viata. Sper ca nici de dumneavoastra.