Dupa ultima ora din clasa a doispea, ne-am insirat la o masa din Piata Mica, printre molozul a ceea ce urma sa fie ”Sibiu, capitala culturala europeana” si radeam ca, poate macar la intalnirea noastra de 10 ani, sa se fi terminat santierul. Deja dura de cativa ani.
In ziua aia m-am intalnit cu Narcis si i-am spus ca o sa dau la medicina. (Narcis e o figura magica a vietii mele, exact ca un personaj de basm. Pe vremea aia, inca purta si barba…) Habar nu aveam de ce, doar simteam ca asa e bine. Iar intalnirea noastra am luat-o ca pe un semn bun, de la Univers. Era perioada mea de inceput de trezire, noroc ca mi-a folosit si facultatea asta la ceva
Santierul a mai tinut un pic, fiind metafora perfecta a anilor mei de liceu. Intalnirea asta nu e atat despre altii, cat e despre noi si cei care am fost. Acum 10 ani, mi-as fi pregatit tinuta cu 2 luni inainte, as fi tinut cura de slabire vreo 3. In timpuri actuale, abia azi m-am hotarat ce sa pun pe mine, nu mi-am cumparat nimic nou, plus ca nu vreti sa stiti cecat tocmai am mancat aseara.
Dupa 10 ani, dupa multe reprosuri si momente pierdute, ma duc sa-i arat Mirunei de atunci ca viata poate fi traita si altfel. Ca libertatea e cand iesi din capul tau si frumusetea e zambetul de dimineata. Ma duc sa-i spun cata dreptate a avut sa fuga, sa doarma, sa nu stie.
Si ma mai duc cu el de mana. In ciuda tuturor Mirunelor care au plans vreodata. Dac-ar fi stiut ele…