Abia scapasem întreg dupa Valentine’s Day ca am dat peste… Stiu ca nu-i frumos, dar trebuie sa v-o zic. Adevarul e ca, de data asta nu-s americanii de vina… de data asta romanii m-au pus în dificultate.
Doamnelor, domnilor, a venit martisorul. Ma bucura nespus ca vine primavara. Am un respect deosebit pentru folclorul romanesc. Apeciez ca înca ne pastram obiceiurile. Dar, va jur, nu ma descurc cu martisorul!
Pe cand eram copil, martisoarele se faceau, nu se cumparau. Se faceau la ora de lucru manual, acasa, oriunde vreti voi. Cert e ca eram praf. Asa neîndemanatic n-ati mai vazut. Ma întepam cu acul, încurcam atele, ceva îngrozitor.
Cand se apropia ziua inventam vreo boala, simulam vreo febra, ma plangeam de vreo raceala. Nu puteam. În capul meu,1 martie e ziua aceea cu multe zorzoane si cu putine vorbe. La urma urmei, unde ati auzit vreodata vreo urare de martisor? Te apropii tacut cu ata si acul în mana, cu care vrei sa strapungi delicat vreo camasa de domnisoara, ceea ce dureaza mai mult decat ai planificat… O întepi, te întepi si nu stii ce sa zici. Zeci de secunde de liniste tulburatoare, în care te mai si înrosesti putin si nu stii ce sa zici sau ce îi trece prin cap. Un moment penibil.
Asa ca, recunosc, chiuleam. Chiuleam de la scoala. 1 martie ma prindea vesnic bolnav. De rusine. Nu-i dadeam martisor nici mamei. Nici bunicii. Dar nu s-au suparat pe mine. Pentru ca, nu-i asa, dupa cativa ani consecutivi de simptome spontane fix de 1 martie, te cam prinzi ca e, în mod cert, o problema de… sanatate!