Eram in parc de vreo 20 de minute si Sofia era foarte nervoasa. N-am idee de ce, pe drum si inainte sa plecam de-acasa totul fusese ca de obicei, ea voioasa, frumos afara, in fine.
Si-n parc incepe sa fiarba la foc mic. Nimic nu-i convenea. Scotea sticla de apa din carucior, plingea c-a scos-o. O punea la loc, plingea ca a pus-o la loc. Daca incercam s-o ajut, se foia si mai tare. Nu voia nici in brate nici in carut nici pe banca nici pe iarba nici cu mingea nici la copii nici la fintina, nimic. Izbucnea in plins la 30 de secunde, plingea putin, se mai juca o putin, o lua de la capat. Am eliminat disconforturile fizice (scutec plin, sete, oboseala, frig, cald, foame), am incercat s-o alin, sa-i distrag atentia, s-o fac sa rida. N-a mers nimic, asa ca am decis s-o las in pace. Si eu am zile proaste, in care nu-mi intra nimeni in voie si totul e urit/enervant/obositor/prea mult/prea repede. In cazul ei, zilele astea sint extrem de rare (sa tot fi fost cinci pina acum). M-am asezat pe jos la un metru de ea, sa stie ca-s acolo dar sa vada ca n-o presez. Se juca, se enerva, plingea cinci secunde, se juca iar.
O doamna (mai degraba tinara decit batrina) care ne privea si vorbea la telefon pe o banca vecina s-a gindit ca e momentul sa intervina intru salvarea copilului. Probabil i-a trecut prin cap ca de-aia e fetita nervoasa, ca n-a mai atins-o de mult un strain. Asa ca a venit s-o intrebe de ce plinge si s-o mingiie pe burta. Evident, Sofia a incetat sa mai plinga, i-a explicat frumos ca se simte singura si neiubita si i-a sarit in brate. NOT. Copila de un an a inceput sa urle si mai tare, ca nah, ca noua tuturor, nu-i place sa fie atinsa de straini, cu atit mai putin cind e cu nervii plesniti. Nu i-am zis nimic doamnei (asa-s eu, mai gaina la fazele astea, mi-e rusine sa protestez si sa ma cert), desi i-as fi zis o multime, eventual in timp ce o atingeam si eu prieteneste pe burta sau de ce nu pe fund. Doar i-am indepartat miinile de pe copilul meu. A plecat povestind interlocutorului la telefon cum copilul asta din parc plinge si e foarte suparat pe viata, sint sigura ca astea toate erau informatii valoroase pentru persoana cu pricina.
Mai departe ea dusa a fost, noi ne-am mutat mai incolo, ne-am mai jucat si peste 10 minute a venit taxo bebelusei, s-au apucat de-un fotbal si gata, au trecut nervii. Asa, neidentificati si neconsolati.
Va multumim, doamna, ca ne-ati salvat, nu stiu zau ce ne faceam fara dvs. Pacat ca nu ne-ati lasat si un numar de telefon, poate faceti si vizite la domiciliu.