Nu stiu cind au trecut saptamina asta, luna asta, prima treime din an. Fac cam aceleasi lucruri in fiecare zi, cu aceeasi nerabdare si bucurie: pup falci, cint, ma las muscata, pun rochite caraghioase pe care abia le-am scos din cutii si care-i ramin sigur mici inainte sa vina vara, alerg cu si dupa ea, ii explic, o rasfat, planuiesc o iesire la munte, primesc oaspeti cu care stau la vorba pina tirziu la masa din bucatarie, pun sfirsita capul pe perna si multumesc pentru un singur lucru. Ca sintem sanatosi. Apoi ma rog pentru un singur lucru. Sa fim sanatosi.
Creste. Imi da drumul la mina, iar eu nu-s pregatita sa nu mai aiba nevoie de mine ca sa mearga. Asa incepe. La inceput nu putea face nimic fara mine. Acum adoarme fara mine, uneori ride fara mine. Inca se uita dupa mine o data la trei pasi. Dar curind n-o sa mai aiba nevoie. Curind o sa manince fara mine. O sa iubeasca mai mult pe altcineva, o sa fie fericita fara mine. Imi creste inima cind o vad crescind cu atita firesc si chiot. Ii admir vointa si independenta. Dar nu-s pregatita sa-mi dea drumul la mina. Si nici n-o sa fiu.