La a treia interactiune cu diagnosticului cresterii economice dezvoltat de Ricardo Hausmann & Co. am început sa-i vad cu claritate deficientele. Ei bine, poate nu cu claritate. Dar fara a scapa din vedere avantajele, bineînteles. Raspunsul la întrebarea „care-i buba cea mare?” are o valoare indubitabila pentru justificarea interventiei Guvernului. Daca ati privit House M.D. aveti o idee clara (si aici am în vedere clara) de ce doctorului sugubat nu-i convenea sa trateze totul. Tratând totul risti sa elimini simptoamele care sunt cruciale pentru a diagnostica corect cauza bolii. Fara a-i cunoaste cauzele, tratamentul e un fel de bâjbâit pe întuneric. De asta buba si se cheama buba. Caci doare daca apesi.
Înainte de a va pierde în calitate de cititori am sa zic totusi ca diagnosticul cresterii economice seamana cu diagnosticul diferential al lui House – e nevoie de flipchart si marker negru. De ce avem crestere economica? Fiindca vrem mai mult decât avem. Pentru ca vrem mai mult decât avem, folosim resursele naturale pentru a maximiza câstigul. Resurse naturale sunt geografia, capitalul uman (adica noi) si infrastructura. Dar nu tot ce câstigam ne ramâne noua. O parte ni se ea. Pe diverse cai. Deficit bugetar, inflatie, prabusirea monedei nationale. Acestea tin de esecurile macroeconomice ale Guvernului. Sau asa: mita, atacuri raider, exproprieri. Acestea sunt posibilele esecuri microeconomice ale Guvernului. Nici piata nu-i impecabila. Pentru ca concurenta sa nu o ia înaintea noastra, uneori renuntam volutar la câstigurile potentiale (din cauza externalitatilor). Ei si daca ne-am lamurit cu ce câstigam minus ce pierdem, ramâne sa ne împartim cu banca. Capitalul nu e pe degeaba.
Sper ca nu v-am pierdut. Diagnosticul cresterii economice dezvaluie care-i buba: banca, guvernul, piata, capitalul uman, geografia sau infrastructura. O face comparându-ne performanta noastra cu cea a concurentilor nostri care, surpriza! vor si ei mai mult decât au. Dupa care urmeaza tratamentul – interventia chirurgicala din partea Guvernului pentru a extirpa buba cea mare. Sau, economiceste vorbind, pentru a înlatura constrângerea critica.
Aici apare primul discomfort. Guvernul nu sta sa astepte ca doctorul sa-si faca meseria. Guvernul are grija de tara. Si-si planifica interventia pe termen scurt, mediu sau lung. Dar rezultatele diagnosticului nu sunt întotdeauna pe masura asteptarii. Daca problema tine de macroeconomie lucrurile pot fi reparate într-un timp relativ scurt si relativ ieftin. Si daca-i vorba de infrastructura? Se poate si repede, dar costa multi bani! Si daca-i capitalul uman? Pentru dezvoltarea capitalului uman s-ar putea sa fie nevoie de o generatie. Exact ca la doctor – s-ar putea sa fie o bronsita, dar poate ca-i cancer. Desi speram ca bolile economice sunt totusi lecuibile, iar Guvernul poate sa-si ajusteze planurile în functie de severitatea problemei.
Însa urmeaza un alt discomfort – suntem siguri ca sapam suficient de adânc? O analiza fulger este buna în a semnala problema, dar nu întotdeauna este suficienta pentru ai întelege toate dedesubturile. Sa zicem ca inovatiile sunt o problema (adica ele pur si simplu nu-s). E vorba de externalitati? Teoria economica ar zice ca antreprenorii nu sunt motivati sa investeasca în cercetare si inovare fiindca produsele lor vor fi copiate si concurenta ar avea de câstigat. Ne apucam de treaba si intervenim pe calea patentarii si salvgardarii drepturilor de proprietate intelectuala. Si? Nimic nu se întâmpla. Pentru ca, în cele din urma, inovatiile nu reprezinta o preocupare reala pentru antreprenori. În conditiile când concurenta se face pe baza de cost si nu pe baza de calitate, investitiile în cercetare si inovare reprezinta o povara moarta care strica rata profitabilitatii. La cosul de gunoi cu ele. Dar pentru a ajunge la astfel de concluzii e nevoie de parasit ramurile arborelui decizional si de a scruta realitatea.
Un ultim dar nu mai putin important discomfort. Diagnosticul cresterii economice trateaza pacientii de parca toti ar fi de aceeasi vârsta, rasa si sex. Dar exista nuante. Sa luam spre exemplu sofisticarea exporturilor. Teoretic se confirma ca tarile cu un anumit nivel de PIB per capita exporta anumite bunuri. Cu cât mai ridicat nivelul veniturilor, cu atât mai sofisticate exporturile. De aceea Elvetia exporta ceasuri elvetiene si nu zacaminte minerale (de unde rezulta ca daca exporti ceasuri ar trebui sa ai un venit per capita cam de nivelul Elvetiei). Dar exista o capcana aici: PIB-ul per capita poate sa nu fie un indicator suficient de relevant într-o tara care trecând prin tranzitie (sau criza economica) tocmai a pierdut jumatate din PIB. Capitalul uman (matematicieni si alte minti lucide) a ramas la acelasi nivel, iar PIB-ul nu reflecta decât groapa în care tocmai am lunecat. Prin urmare nu e o mare minune ca Moldova are exporturi mai sofisticate decât cele pe care le-ar fi sugerat veniturile per capita. Veniturile per capita îs cele gresite. Ca sa generalizez, sunt tari pentru care pot exista constrângeri dincolo de cadrul analitic propus. De exemplu accesul la informatie în Coreea de Nord. Ah, la ei dreptul la proprietate e buba cea mare. Si totusi exista crestere economica si în tari care nu împartasesc religia capitalului. Sa luam China de exemplu. Ceva îmi zice ca analiza constrângerilor nu ar merge acolo. Dar investitiile merg. Si cresterea se produce.
Dincolo de aceste preocupari pedante, diagnosticul cresterii economice e o unealta buna. E bine ca te disciplineaza sa examinezi probleme în loc sa te complaci în jocul de-a alegerea sectoarelor câstigatoare (un joc la care Guvernele ca regula pierd). Iar cu discomforturile expuse mai sus se poate de trait daca: 1. folosesti diagnosticul pentru a planifica o agenda de reforme si nu o reforma individualizata; 2. esti gata sa faci uz si de alte analize decât analiza constrângerilor; si 3. întelegi contextul si poti interpreta rezultatele în functie de specificul tarii.