Prima dimineaţa din 2017, în George Town, insula Penang, iar viitorul e o pagina de un alb imaculat, o pagina alba-alba, caci e vreme sa înceapa marea hoinareala şi asta e lucrul la care ne pricepem cel mai bine, chiar daca ne pricepem şi la altceva. Motto-ul, potrivit caruia viitorul e o pagina alba, l-am însuşit dintr-un roman de Junot Diaz şi e valabil oricând, atâta doar ca noi mai mereu îl compromitem, mâzgâlind pagina respectiva cu planuri, griji, rezoluţii, promisiuni. Niciodata-niciodata, zicem noi. Sau: de luni cu siguranţa. Sau şi mai şi. Are perfecta dreptate maestrul Lica atunci când zice ca atunci e de la diavol, şi doar acum, acum şi numai acum e de la Dumnezeu.
În calatorie e numai acum. Acum ce facem? Acum pornim la drum. Aici e harta, dincoace e teritoriul. Nemasurat de paşii noştri, nevazut de ochii noştri, necunoscut de inimile noastre. Noi n-avem voie sa-l mâzgâlim. Teritoriul e cel care ne deseneaza pe noi, ne scoate în cale imagini şi chipuri, ne şopteşte dialoguri, ne rataceşte în aşa fel încât sa ne regasim. O luam la pas uşor pe strada Leith, dupa care facem stânga pe bulevardul Chulia din simplul motiv ca într-acolo ne duc paşii. Intersecţia dintre Leith şi Chulia devine în mod miraculos un eveniment din biografia noastra. Inalterabil. Indelibil. Intra în registrul memoriei şi devine parte din noi. Şi noi devenim parte din peisaj. La intersecţie, pe unu ianuarie, eu şi cu prietena mea.
Şi poftim, pe pagina alba apar contururi ale caror autori nu noi suntem. Penang ne scoate în cale o casa roz cu inscripţia Mon Teng Pheow. În dreapta uşii e desenat un vânzator ambulant. În stânga ei – o bucatareasa care prepara prajiturele. Un caţel negru sta culcat în mijlocul curţii. Altul, tot negru, sta cu urechile ciulite. Traversam strada. Pe o ulicioara laturalnica dam nas în nas cu Marylin Monroe, Mister Bean, Mona Lisa şi Wolfgang Amadeus Mozart. Celebritaţile, în marime naturala, sunt pictate pe zidul proaspat varuit. Dupa cum ziceam, artiştii şi-au facut de cap prin Penang şi minunaţii din astea o sa ne mai iasa în cale. Paşii ne parta prin galerii, pe sub arcade. Galbene, mov, portocalii, verzi. Un amaraştean îşi împlineşte somnul dimineţii direct în strada, pe teracota multicolora. Paşim atent pe lânga el ca sa nu-l trezim. Apoi bulevardul Chulia se termina în faţa oceanului. Cotim spre dreapta, pe joncţiunea Pengkalan, spre mahalaua contrabandiştilor de opiu. Casele sunt construite pe picioroange de lemn, e de mirare cum au supravieţuit în condiţiile modernizarii. De când zona a intrat sub protecţia UNESCO, traficul de baza sunt bibelourile turistice. Platim tribut, ne încarcam cu magneţele.
Revenim în cartierul istoric pe strada Armeneasca. Pe un perete e pictat Bruce Lee în voleu. Pe alt perete e un motan roşcat pe nume Skippy. Intram în cafeneaua Kopi C şi cerem espresso şi vafe. Chelnerul se retrage apoi apare cu o ceşcuţa de cafea. Se retrage din nou şi revine cu vafele.
—Şi zaharul?
Chelnerul pleaca din nou apoi revine iaraşi ca sa întrebe daca dorim zahar brun sau alb. E o chestie ciudata în Penang – niciodata nu se aduce zahar la cafea, daca nu insişti în mod special asupra acestui amanunt. Iar când ceri zahar, chelnerii se fâstâcesc de parca au facut o mare boroboaţa. Am încercat în câteva rânduri sa elucidam acest mister dar raspunsurile au fost de fiecare data confuze.
—Oh, e greşeala mea, domnule. Da, sigur, în alte localuri se întâmpla sa mai uite sa ofere zahar, dar într-un local ca al nostru era datoria mea sa întreb.
Excesul de amabilitate ne stârneşte şi mai mult curiozitatea dar, nevrând sa parem nemulţumiţi, acceptam explicaţiile formale. Poftim ghicitoare chinezeasca. O fi vorba de o sofisticata stratagema orientala prin care gazdele se fac ca-s mici şi nepricepuţi, astfel încât muşteriii sa se simta mari şi înţelepţi?
Restul zilei, dupa care şi ziua urmatoare trec mai mult sau mai puţin în conformitate cu acest scenariu. Ne plimbam prin oraş, teritoriul devine tot mai al nostru, harta tot mai inutila. În unele localuri ne saluta ca pe nişte vechi cunoştinţe, eticheta de turist haihui la cap se dezlipeşte de pe noi. Nu ajungem pâna la a fi serviţi „ca de obicei”, dar când comandam câte o bere Tiger, gesturile chelnerilor par sa zica „ştiam eu” şi chestia asta ne place, ne relaxeaza. La hotelul Dumbrava Muntri suntem „acasa” la modul provizoriu.
Asta ne da curaj ca în ultima zi a calatoriei sa încercam o noua aventura. Distanţa dintre Penang şi Langkawi e puţin peste o suta de kilometri, prin urmare nu poate fi foarte complicat sa ajungem acolo? În plus, toata lumea critica plaja Batu Ferrenghi din Penang şi lauda plajele cu nisip alb din Langkawi. Hotarât. Ne sculam devreme ca sa prindem feribotul de la 8:30 spre insula Langkawi. Ambarcarea pe vapor e o placere în sine. Nu e gara feroviara. Nu e aeroport. Nu e staţie de autobus. Un port e un port, iar regulile lui sunt scrise de marinari. Cineva arunca o funie la mal. Un ajutor o leaga de chei. Trage. Corabia se leagana ca şi cum ar fi o fiinţa adevarata, nu un simplu mijloc de transport. În cele din urma se arunca pasarela. Aratam biletele, urcam pe vapor.
În cabina e frig ca în congelator. Noi suntem îmbracaţi ca pentru plaja. În faţa noastra e o familie mixta. Barbatul are trasaturi europene. Femeia e asiatica. Copilul a preluat trasaturile mamei. Femeia trage un pulover gros peste copilul asiatic care ne priveşte curios fara sa clipeasca. Apoi femeia îmbraca şi ea un pulover. Peste pulover îşi pune o vesta. Cu gluga. Barbatul o priveşte resemnat. Prietena mea şi cu mine ne lipim unul de altul ca sa ne încalzim.
Peste trei ore suntem în Kuah, centrul administrativ al insulei Langkawi. Avem o problema. În Kuah nu exista plaja, iar cea mai apropiata se afla în Pantai Cenang, la circa 40 minute distanţa. Facem socoteala în cap. O ora încolo, o ora înapoi, iar la trei fix avem returul. Asta e, n-avem vreme de pierdut. Pentru o scurta scaldatura, luam un taxi la preţul fix de 30 ringgiţi şi ne urnim din loc.
Din punct de vedere al logisticii e o smintenie. Dar, într-un fel, nu regret. Toţi vorbesc despre nisipurile albe şi noi, fiind atât de-aproape, sa nu facem o verificare la faţa locului? Nu se poate.
—Gândeşte-te, care sunt şansele sa revenim în zona?
Prietena mea pare sa fie de alta parere.
—Şi daca revenim, cel puţin o sa ştim daca merita…
Eu am intrat în apa. Prietena mea a ramas la mal, pe nisipul alb. Marea era liniştita, fara valuri. Apa nu era nici prea rece, nici prea calda. Exact potrivita pentru o zi însorita de ianuarie. A durat exact cinci minute. Am ieşit la mal şi ne-am comandat câte o coca cola. Dupa care am gasit un taxi şi ne-am întors în Kuah. Totuşi nu se poate afirma ca nu am fost în Langkawi.
Când am ajuns în Penang turna cu galeata. Am admirat ploaia vreme de cinci minute dupa care, convinşi ca nu se termina cu una cu doua, am alergat iute sa prindem un uber. Eram uzi leoarca. Şoferul ne-a oferit un prosop. Am ajuns la hotel în cinci minute. Musonul a alergat în faţa ca sa ne întâmpine. Pe post de bine-aţi venit, am gasit odaia noastra din Dumbrava Muntri inundata. Stropii izbeau înnebuniţi în geam iar apa înainta cu perfidie spre mijlocul camerei.
—Aaa! Vezi ca valiza ta pluteşte!
Într-adevar, valiza mea, insensibila în faţa interperiilor meteorologice, statea cuminte în balta adânca de doua degete. Am urcat-o pe comoda şi am alergat la recepţie. În spatele tejghelei, un angajat al hotelului lucra energic cu teul. Imediat a venit cineva în odaie sa evalueze situaţia. Era identica cu cea din odaile vecine. Din câte-am înţeles, canalul de scurgere din jurul hotelului s-a înfundat şi, atâta vreme cât nu conteneşte ploaia, balta ramâne cu noi. Dar au fost suficient de amabili ca sa ne ofere o camera la etaj.