Imi vorbea atat de des despre mama lui incat simteam deja ca o cunosc de mult, asa ca nu am facut in ziua aceea de vara decat sa atasez chip unui suflet deja conturat in mintea mea. Era o femeie aproape ajunsa la 40 de ani, cu ochii ca doua migdale, cu parul negru – albastrui si lung, care ii mangaia delicat umerii si lua mai apoi gratios forma spatelui. Tenul ii era ca laptele, iar obrajii ciupiti de soare se asortau cu buzele intotdeauna rosii, contrastand frapant cu puritatea pielii.
Aveam sa ne intalnim tot mai des de atunci si chiar daca nu am vazut-o vreodata machiata, mi se parea atat de frumoasa incat ajunsesem ca cred ca fardurile nu ar ajuta-o cu nimic, ci i-ar stirbi fara doar si poate din stralucire. In afara rujului rosu, simbol al femeii puternice care s-a incununat cu laurii victoriei dupa lupta cu viata, nu purta decat un zambet elegant uneori si intotdeauna priviri discrete, pline de subinteles. N-am vazut-o niciodata in pantaloni, ci se imbraca intotdeauna in rochii cu bun gust, stranse in talie, care i se mulau perfect pe linia corpului si continuau firesc cu picioare lungi si glezne subtiri, maini delicate si degete fine.
Cand vorbea nu puteai decat s-o asculti fara suflare si sa te pierzi in cuvintele ei. Greutatile vietii nu isi pusesera amprenta asupra trupului, insa glasul sau avea o gravitate din care intuiai ca stie mai multe decat lasa sa se vada, iar gesturile ii erau impregnate de o eleganta ce te facea sa te intrebi daca nu cumva se misca pe o muzica numai de ea stiuta. Fusese dansatoare in tinerete – aveam sa aflu mai tarziu, si asa mi-am explicat faptul ca avea o anumita postura a corpului, o gratie divina in miscari indiferent ca era in casa stergand praful cu un capot pe ea sau pe strada purtand o rochie care-i venea indecent de bine. Eu am fost fascinata de prezenta ei din prima clipa.
O priveam uneori gandindu-ma ca asa vreau si eu sa ajung si ma intrebam oare prin ce a trecut de a ajuns sa fie cum este? Oare si cand cadea se ridica cu aceeasi gratie, oare si loviturile le-a primit cu eleganta? Oare a ripostat vreodata sau pur si simplu ascultand muzica se ridica in pasi de dans deasupra sufletelor mizerabile din jur? Multe raspunsuri nu le-am aflat nici pana astazi, caci era o enigma atat pentru el – care isi iubea mama atat de mult, incat nici nu mai incerca sa afle, cat si pentru mine, care o vad si acum drept un simbol al feminitatii, una dintre putinele femei care m-au facut sa ma simt mica, neinsemnata, nemultumita de mine.
El se nascuse din iubire. Din iubirea profunda dintre o dansatoare si poet – doua sensibilitati infinite, doua suflete chinuite care s-au iubit si si-au facut rau in aceeasi masura. “Ne-am iubit atat de mult, incat ne-am despartit ca sa nu ucidem iubirea”, mi-a spus intr-o zi la o cafea. “Si cu voi se va intampla la fel”. Era prima cafea pe care o beam impreuna, si oricat zahar as fi adaugat, n-am reusit sa indulcesc gustul amar al cuvintelor ei. Eram asa, ca o apa linistita in care ea aruncase un bolovan imens, greu, dureros, iar undele n-au incetat sa se propage mult timp de atunci inainte.
N-am mai putut atunci decat sa inghit in sec si sa privesc in gol, nici cafeaua n-am mai terminat-o. “Eram ca o oglinda unul pentru celalalt, eu ma uitam la el si ma vedeam pe mine, el se uita la mine si se vedea pe sine. Si o iubire de un asemenea narcisism e imposibil sa aduca cuiva fericirea” mi-a spus, iar vorbele ei mi-au adus confirmare si m-au urmarit constant, mi le aminteam apoi de fiecare data cand ma certam cu el, de fiecare data cand simteam ca sunt intr-o pestera in care soarele uita sa mai rasara, in fiecare clipa cand aruncam cu vorbe grele unul in altul. Intr-un fel imi spunea ceva ce stiam demult, mi-a dat un raspuns care ratacea haotic prin mine, pe care il purtam in sinea mea, dar il lasam sa-mi scape printre degete de teama sa-l accept.
Cand vorbeam cu ea imi simteam toate gandurile puse-n ordine ca hainele in dulap, aranjate dupa culori si anotimp, imi spunea lucruri pe care le tineam ascunse in mine, dar nu le rosteam niciodata cu voce tare, caci astfel ar fi prins viata iar eu n-as fi stiut ce sa fac cu ele.
“Voi doi semanati mult prea mult, incat sa gasiti fericirea impreuna”, a continuat ea. “Am un déjà vu”.
Citeste mai multe pe: www.journalulevei.wordpress.com