Nu se schimbase nimic la el acasa. Podeaua era crapata în acelasi loc, îsi tinea pachetul cu tigari tot pe noptiera, avea aceeasi privire care ma înnebunea de fiecare data si purta camasa albastra pe care o îmbracasem si eu de atâtea ori… Avea ochii obositi. Glasul îi trada emotia. M-a amuzat întotdeauna sa vad un barbat sigur pe el cum se fâstâceste, cum încearca sa lege o conversatie doar pentru ca îi este frica de tacere, pentru ca atunci când taci linistea e deranjanta daca nu esti lânga cine trebuie. E ca o piatra în pantof si încerci sa scapi de ea vorbind. Vorbind orice, doar ca sa nu mai ramâna între voi clipele alea îngrozitoare de liniste.
Eu taceam pentru ca nu îmi mai pasa. Pentru ca voiam sa aud ce spune, pentru ca oamenii ajung sa spuna multe doar pentru a umple tacerea. În schimb lui îi era teama sa afle daca dupa atâta timp mai avem ce sa ne spunem în tacere. Nu stiu de ce le este frica asa. Ce poate fi mai frumos decât linistea?
”Ca de obicei?”, m-a întrebat aratându-mi spre o sticla de vin. Am înclinat capul în semn de “da”, îndreptându-ma spre fereastra. Am stat de multe ori pe acelasi pervaz cu obrazul stâng lipit de geam, asteptând sa vina. Cumva îmi pare ca a trecut o vesnicie de atunci. Îmi pare ca nici macar nu era vorba despre mine. Ca si cum nu a mai ramas nimic din ce a fost, de parca în ziua când am plecat de la el mi-am lasat acolo, la fereastra aia de la etajul 3 toate sentimentele. Sau poate le-am pierdut în alta parte, pentru ca nu le-am mai gasit apoi nici macar acolo.
”Te-ai schimbat”, mi-a spus. “Când?”
”N-am idee. Dar am stiut ca nu te mai iubesc când nu am mai putut sa scriu despre tine.”
