Eu nu cred in a doua sansa. Cred ca cei care te ranesc o data o vor face si a doua oara atata timp cat le dai ocazia. Nu cred in a doua sansa si cu toate aceasta de multe ori ajung sa o ofer, pentru ca oricat de cerebrala as fi ca om, ratiunea nu are nicio sansa in fata afectului. Si de multe ori nu ii iertam pe cei care ne-au gresit, ci doar ne mai acordam noua sansa de a incerca inca o data in numele unor momente frumoase din trecut, pentru ca suntem naivi in speranta ca le-am mai putea trai inca o data. Dar exista oameni care te ranesc atat de tare, incat pur si simplu pe ei nu vrei sa ii mai ai in preajma. Lor pur simplu nu poti sa le mai dai ocazia sa te loveasca din nou; spui ca nu ii urasti, nu le porti resentimente, eviti pe cat posibil sa va intalniti, iar daca ii intalnesti pe strada poti sa le zici “buna” din politete dupa care intorci capul pentru ca nu ii mai poti privi, insa singurul lucru pe care il doresti de la ei este sa stea cat mai departe de tine. Daca ai avea ocazia sa le faci rau, nu le-ai face, daca ti s-ar oferi sansa sa le intorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi sa fii implacabil tocmai cu cei care candva au insemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu stiu. Poate ca asemenea celor supusi la chinuri groaznice ajungi in cele din urma sa fii nepasator pentru ca nu ar fi posibil sa ti se faca un rau mai mare, poate ca ai fost lovit atat de tare incat ti-a amortit sensibilitatea, iar intalnirea cu cei care ti-au gresit candva nu iti mai provoaca acum nici macar o tresarire. Poate…
Sunt oameni care se exteriorizeaza, care vorbesc, tipa, lovesc, oameni care bat cu pumnul in masa si dau din picioare, cei care azi isi striga durerea in gura mare fara nicio retinere pentru ca asta ii vindeca, iar maine isi spun zambind amar “Ei, si ce daca?” si sunt pregatiti sa mearga mai departe. Dar oricat de zen ai fi, vine momentul in care pur si simplu nu mai ai putere sa faci asta, cand in blocaj emotional durerea devine oboseala si apatie, iar unica optiune care iti mai ramane este sa pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care il mai poti face pentru tine. Treci podul, dupa care ii dai foc, te ridici si te duci unde vezi cu ochii fara sa mai lasi vreo cale de intoarcere. Exista, insa, oameni pe care de acum nu pot sa ii mai privesti in ochi, pentru ca ai trecut podul purtand bagaje grele dupa tine.
“Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem dupa fiecare tranta pe care o luam, convinsi ca neuitarea inseamna maturitate si ca daca aruncam la ingramadeala in traista toate relele care ni s-au facut si le purtam cu noi la fiecare pas in lume, atunci nimeni nu are cum sa ne mai atinga vreodata. Asta ne spunem, convinsi ca nu am pus nimic la suflet, ci doar am adaugat inca o lectie invatata din cartea vietii, fara sa ne dam seama ca strangem in inima noastra atatea vechituri, incat intr-o zi n-o sa mai putem deschide usa sa poftim pe cineva acolo. Oare ierti cu adevarat, daca nu poti sa uiti? Cum poti sa spui ca ai iertat, daca nu esti in stare sa te mai uiti la omul acela ca inainte, daca duci cu tine neuitarea la fel cum un detinut poarta un lant cu bila, condamnat sa nu se miste niciodata din loc? Si de ce ai spera la un nou inceput cand stii ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel? E ciudat sa te intalnesti cu cei care au facut parte din viata ta la un moment dat si sa ii privesti acum ca pe straini. Te intrebi cand si de ce, incerci sa-ti dai seama cum s-a ajuns aici si ce ai fi putut face altfel. Chiar poti sa ierti, daca nu uiti? Si mai ales, esti un om rau pentru ca nu poti sa uiti?
