Mi-am intrebat intr-o seara prietenii de pe facebook “Tu ce iubesti?”. Nu a fost o postare gandita prea mult, de fapt mi-a venit pe moment, de parca simteam ca undeva acolo este un raspuns care asteapta ca fie auzit. Putin timp dupa aceea, printre zeci de comentarii am gasit unul care m-a impresionat.
L-am citit o data, de doua ori, am vrut sa raspund, dar nu am stiut ce sa spun. Mi se parea pur si simplu ca nu-si aveau locul cuvintele mele acolo, de parca artistul crease deja un tablou perfect caruia nu ii mai lipsea nicio pata de culoare. Si atunci mi-am dat seama ca eu iubesc oamenii…oamenii pe care pot sa ii admir, de la care am ce invata, pe cei care ma fac sa ma simt mica in comparatie cu imensitatea spiritului lor.
“Suna tare aiurea, dar eu imi iubesc caloriferul! Stiu, e de ras! Dar la putin timp dupa moartea sotului meu mi-am lipit intr-o dimineata spatele de calorifer! Era cald si a fost ca o mangaiere in suflet! Eram la pamant si cand am vazut ce linistiti dorm copiii, mi-am spus: iubesc acest calorifer ca-mi incalzeste copiii, si daca-l am inseamna ca pot sa mi-l permit si pot sa-mi permit casa in care e acest calorifer si daca pot asta inseamna ca sunt sanatoasa si am un loc de munca! Si atunci m-am ridicat si mi-am dat seama ce importante sunt aceste maruntisuri ale vietii! Si iubesc…..acest calorifer!”
Cateva minute mai tarziu vorbeam cu ea. O femeie frumoasa, inteligenta, puternica, care mi-a marturisit ca de multe ori si-a dorit sa fie slaba. Ca si-a dorit sa fie femeie si nu barbat. Am zarit-o in poza alaturi de doi prichindei si n-am putut sa nu ma gandesc cat de norocosi sunt sa aiba o astfel de mama! Pe ea e o placere sa o asculti…sa o citesti, in cazul de fata. Cred ca ar putea sa scrie un roman din amintirile pe care le are, caci pana si cea mai banala zi prinde stralucire atunci cand trece prin condeiul pe care il poseda. Mi-a spus povestea parfumului si a iubirii sale si am recitit acele randuri iar si iar, ca pe o carte pe care nu o mai puteam lasa din mana, dorindu-mi sa traiesc si eu o data in viata asa ceva. Pe mine m-a impresionat taria ei, hotararea de a merge mai departe, curajul cu care a sfidat greutatile. Caci foarte simplu sa te dai batut, sa spui ca nu poti, ca ti s-a dat o cruce mult prea grea pe care nu poti sa o mai duci in spate, decat sa tii fruntea sus si sa te lupti cu viata.
E de mii si mii de ori mai usor sa te asezi in fund pe mijlocul drumului, sa plangi ca te dor picioarele si sufletul ti-e plini de rani, decat sa mergi mai departe schiopatand. Iar cand intalnesti astfel de oameni, care nu se lasa invinsi orice ar fi, nu poti sa nu te gandesti cat de mici sunt problemele tale in comparatie cu ale altora.
Noi, oamenii, suntem slabi. Multi dintre noi plangem pentru zgarieturi, in timp ce altii poarta zambetul pe buze si rani adanci in suflet. Ne cantonam in pseudodrame uneori doar pentru ca vrem sa simtim si noi ceva, ne mintim ca suferim doar pentru ca e mult mai simplu sa fii trist decat fericit. E usor sa fii trist, fericirea cere munca. Pentru mine ea a fost…caloriferul. La fel cum ea si-a sprijinit sufletul de caldura lui, asa si pe mine m-a incalzit povestea ei. Iubesc astfel de povesti… Tu ce iubesti?
Citeste mai multe pe: www.journalulevei.wordpress.com