Descoperi pe la 26 de ani ca nu stii nimic despre iubire. Ca tot ce stii tu sunt trairi mai mult sau mai putin fericite, oameni intalniti din intamplare sau prin magie proprie, cand te-ai simtit prea singur si ai vrut sa fii mai putin singur, alaturi de cineva. Oricine. Adunam, astfel, oameni de “cum am putut sa stau cu asa persoana”, oameni de “cum am putut sa renunt la asa ceva” si oameni de “eu n-am sa am parte niciodata de o astfel de iubire.”
Si toate aceste momente ne sperie. Pentru ca e groanic sa fii ranit. E si mai groaznic sa ranesti.
Cel mai teribil din toate, insa, e sa ai parte de dragostea aceea la care nici macar nu sperai. Sa vezi cat pot sa iubeasca unii si sa realizezi ca tu niciodata n-ai iubit asa, nici macar atunci cand ai crezut ca iubesti nebuneste. Pentru ca e usor sa te dai la vale de-a dura, sa sari pana iti plesnesc plamanii, sa plangi si sa rabzi pana iti obosesc terminatiile nervoase. Da. E usor. Sau credeai ca, daca poti sa stai in cap pentru cineva, e si cel mai corect lucru? Chiar credeai ca supremul unei declaratii trebuie sa stea in durerea sacrificiului tau?
Iubirea aceea, agitata, cand esti, intr-adevar in stare de orice, mai putin sa fii fericit. Pentru ca n-ai timp de asta. Eu am iubit asa. Nebuneste, agitat, total si deloc. Pentru ca da, aia nu e iubire. E o cursa la care nimeni nu-ti da start, drept urmare, nimeni nu-ti spune cand sa te opresti. Pe atunci imi doream sa fiu iubita la fel.
Acum ma rog sa nu ma iubeasca nimeni asa. Niciodata. Am sa fug, daca o sa se intample asta, pentru ca nu-mi doresc o persoana nefericita, alaturi, din prea mult efort emotional. O dragoste care sa-l sece. Sa-l macine.
Si da, e dragut sa-l vezi cum coboara noaptea in camara, sa-ti aduca mere. Te face sa-l cuprinzi cu sufletul, cand iti face ceai, cand iti cumpara pastile. Si te rogi sa ramana asa. Te rogi sa nu fie in stare chiar de orice. Te rogi sa te refuze, uneori, ca sa realizezi ca nu se poate intotdeauna sa primesti, numai pentru ca ceri. Nici macar atunci cand ai impresia ca meriti.
Cred ca la cuvintele “te iubesc” nu mai trebuie atasate adjective, cu imense grade de comparatie. Cred ca mai mult de “te iubesc” e deja ceva care te raneste, care iti da batai de cap, care nu te lasa sa dormi noaptea.
Cel mai fericit moment din viata mea, acum, e sa pot pune capul pe perna, noaptea, stiind ca el si maine o sa ma iubeasca. Cea mai mare bataie de cap e sa nu-i dau motive sa ma iubeasca de nu mai poate. Imi doresc chiar sa poata sa nu ma iubeasca asa.
Pentru-ca-e-usor-sa-alergi-intr-o-cursa-in-care-esti-singurul-participant.
E-mai-greu-sa-stai-de-mana-cu-cineva-si-sa-te-poti-plimba-in-acelasi-pas-cu-el.
Citeste mai multe pe: www.grapefruits.ro