Saptamâna trecuta a trebuit sa fac rezervare la tren si hotel pentru un coleg care a plecat la un curs de specializare în alt oras. M-am simtit asa, mândra, când primeam confirmari, iar sub semnaturi de Manager sau Assistant gaseam nume românesti (moldovenesti). Ai nostri nu se rusineaza sa lucreze nici ca menajere, nici ca chelnerite, nici pe santiere. Ai nostri reusesc si-s fericita.
La compania pentru care lucrez avem o moldoveanca si o românca managere la câte o farmacie din cele 19. La farmacie înca o moldoveanca, la centrul de distributie 2 moldoveni. În biroul central contabila e moldoveanca, receptionista e moldoveanca si eu tot moldoveanca.
Suntem majoritatea, daca te gândesti ca mai sunt 2 colegi non-de-ai-nostri. Probabil ne facem treaba bine, daca sefii sunt interesati sa aduca si pe altii, pe pozitiile vacante. E un sentiment de placere, nu doar personal, ci asa- national, când te suna managera si îti spune - Ce faci draguta?
E o bucurie când primesti email-uri de multumire, iar în colt gasesti P.S.-uri care îti dau de înteles ca si ei, de partea cealalta, sunt mândri ca sub semnatura ta e un alt nume cu miros de acasa. Sunt constienta ca nevoia a facut ca multi din noi sa-si iubeasca munca. Pentru ca exista un loc în care te duci si faci ceva, iar în schimb primesti bani. Sunt constienta ca multi din noi înca fac lucruri care n-au nici o legatura cu calitatile, diplomele sau visurile lor în viata.
Eu nici când am lucrat ca chelnerita nu-mi uram munca, poate doar patronul si orele târzii când ma întorceam acasa- în rest, a fost o experienta din care am învatat multe. Îmi iubesc jobul de acum? Da. Chiar daca uneori îmi întinde nervii, rabdarea si calmul la maxim, poate pentru ca sunt pusa în situatii unde chiar nu stiu sau pentru ca lucram cu deadline-uri. Pentru toti e la fel, doar ca atunci când faci asta într-o limba straina, cu limbaj tehnic specific sectorului business-farmaceutic, altfel e gustul fricii, când dai gres sau al bucurii, când îti reuseste. - See more at: