Cat de frumos era acasa, si cat de parfumat... Ma prind a cata oara la gandul ca n-as pleca de acolo, daca as avea ocazia. Sau poate n-as pleca din copilaria mea frumoasa, fiindca asta reprezinta casa mea. Si ma apuca dorul sa n-am griji, sa n-am graba de-a pleca de-acolo. A 2-a zi dupa Pasti m-am simtit constransa de propria mea casa, de spatiul impartasit cu toti ai mei, si de faptul ca trebuie sa-i vad pe toti 3 intr-una. M-am simtit si foarte vinovata ca n-am vrut, realmente, sa plec in vizita la rude, prin sat, fiindca imi era foarte lene sa ma misc. Graba asta constanta a orasului, rutina si galagia cotidiana m-au molipsit. A 2-a zi jinduiam ceva galagie. Era asa o liniste acasa la mine, ca-mi tiuiau urechile.
Mi-era dor de mama, de tata, de ei impreuna si de fratele meu. Mi-era dor sa stam toti la o masa la cina si sa discutam dramele familiale ale vecinilor nostri. Mi-era dor ca ai mei sa se laude cu gradina bogata in roade, pe care o cresc si anul asta cu atata sarguinta. Mi-era dor ca tata sa ma duca prin toate colturile gradinii si sa numeasca toate soiurile noi de struguri, pe care eu nu le voi tine minte oricum, iar mama sa-mi povesteasca despre cele mai noi peripetii ale ei cu motanul. Mi-era dor ca frate-meu sa-mi povesteasca istorii IT-snicesti intelese de mine doar pe jumatate. Nu mi-era dor, insa de mine. Fiindca, in sanul familiei mele fiind, ma tot gandeam ce se mai intampla prin oras. De parca orasului asta i-ar pasa de mine... Orasul m-a intampinat cu zapuseala, intoleranta si aversiune. Si mie asta imi place.
Straniu lucru, am realizat toate astea fix in minuta cand am urcat inapoi in autobuz, sa revin la oras. Si, de cum am ajuns, am vrut inapoi. Straniu lucru.