Eu nu sunt blogger. Am blog, si câteodata mai scriu în el. Dar, când am numarat câta vreme a trecut de când n-am scris aici, mi s-a facut rusine.
Tema asta nu-mi da pace de ceva timp. S-a întâmplat sa mi-o inspire cineva absolut întâmplator, în circumstante deloc poetice.
Avusem iar probleme cu spatele, toamna asta. Am facut teste, am aflat ce e, am gasit un medic pentru recuperare. Si s-a întâmplat ca am dat peste un om minunat. Un om, cu care faceam kinetoterapie si nu stiam ca fac si psihologie. Un medic de vocatie, nu de profesie. Cine a facut vreodata kinetoterapie, stie cum se desfasoara procedura. Te dezbraci pâna la lenjerie, medicul se apropie tare aproape de tine, te îndoaie si te întinde în toate (toate) partile... Pentru fete specific urmatoarele: medicul e tânar si vânjos. Nu va gânditi la prostii, e casatorit, îsi iubeste sotia si copiii. Dar mi-a luat ceva timp, vreo 3 sedinte, sa ma acomodez cu situatia si sa urmez completamente indicatiile lui.
La a 4-a sedinta m-am relaxat nu fiindca ma deprinsesem. M-am relaxat fiindca, într-o discutie cu el, el a spus ceva atât de elementar si clar, încât mi-am dat seama ca îmi complicam singura tratamentul. Si viata, de altfel.
Pornind de la cliseistica premiza ca viata e un teatru, Adrian a despicat-o în 3: într-un teatru sunt 3 participanti- regizorul, actorul si spectatorul. Regizorul e cel ce construieste piesa. El are grija de scenariu, actori, mizanscena, tot. Actorul e cel ce joaca scenariul, asteapta aplauze si ovatii si nu-si închipuie viata fara actorie. Spectatorul plateste biletul, priveste acest spectacol si, daca nu-i place...pleaca. Si pe când toti si-ar alege sa fie una din primele 2 pozitii în vietile lor, Adrian a ales sa fie în viata sa spectator. Fiindca atunci când nu-i convine ceva, el pleaca, se distanteaza.
Am stat sa ma gândesc cât de ok ar fi sa nu fii tu cel ce decide, sau cel ce evolueaza, în viata ta. Dar m-a mai batut un gând: cât de des stam noi si rabdam ceea, ce nu ni se potriveste deloc? Cam mai des, o sa recunoasca cei sinceri. Cât de des am avut puterea si ferma convingere de a spune Nu unei situatii care nu ne place? Poate doar atunci când cineva ne împinge cu geanta în microbuz, sau când nu ni se dau niste banuti rest. Ca de constiinta nationala eu tac. Dezastrul cu alegerile vorbeste de la sine. Cât de des jucam parca pe muzica altcuiva, atâta timp cât suntem aplaudati? În evolutia zilelor noastre asta-i numarul de like-uri. Si nu obosim, oare?.. Un actor obosit nu poate iesi din timpul unei piese.
Ce am vrut sa spun e ca Spectatorul e si Regizor si Actor în sine. Atunci când spectatorul paraseste o prestatie în proces, el prin definitie schimba si intentia regizorului, si cursul piesei, si prestatia actorului. Fiindca produsul unui regizor vizeaza pe acest spectator, iar actorul fara el, spectatorul, e...un nebun care vorbeste singur.
Tot cu aceasta mica teorie, Adrian a schimbat cursul unei dileme, pe care o aveam la moment, si multe alte decizii care au urmat dupa asta. Puterea de a te distanta de ceva ce nu-ti convine a început sa-mi placa si sa se îmbrace pe multe situatii din viata mea.
E foarte interesant cum e construit creierul uman. Stresul si nevoia de ajutor au rezultat într-o durere de spate, care m-a adus fix la omul, de care aveam nevoie în acea perioada de viata. Si durerile de spate au disparut. Dar oricum o sa repet un curs de terapie. A spatelui, sau a capceanului.... nu mai conteaza. :)