Cînd eram mica îmi faceam atît de multe planuri pentru atunci cînd aveam sa fiu mare, încît, daca le-as fi agatat la cîrligul cîntarului, sigur cîntareau mai mult decît mine...eu, care pe atunci eram o punga de oase farîmicioase, jalnice, prea rasucite. Visam s-ajung doctor. Eram convinsa în propria-mi cazatura de stele, iar fericirea fiecarei aniversari ma ducea cu înca un an mai aproape de Omul Mare, care doar eu îl stiam cum va fi, eu îl croisem prea mult în sinea mea, prea sincer, prea curat, nu avea cum sa dea gres în devenirea lui. Apoi, într-o zi de joi m-am razgîndit, ma hotarîsem sa devin postarita... nu stiu de ce si cum, dar începusem sa simt ca eu pentru asta fusesem zamîslita , sa duc pensia si ziarele celor care stateau la nucul de la poarta si o asteptau pe ea, cea care le aducea cea mai mare bucurie sufleteasca. Am întelesc ca o injectie de vindecare pe lînga cele cîteva ruble asteptate, nu era decît o eutanasie în muschiul brazdat de riduri ale unei lumînari cu ochi.
Nu stiam sa iubesc, dar îmi doream s-ajung mireasa.
Nu stiam cum e sa fii mama cuiva, dar plimbam cu caruciorul toate pisicile din mahala, si îmi doream s-ajung mare sa le pot lua acasa pe toate, fara sa ma certe cineva.
Visam sa ma pot duce la Piata Centrala singura. Era un mic Bruxelles pentru mine atunci.
Aveam parul ca spicul si îmi placea.
Aveam prieteni. Nu stiu cît de adevarati erau, dar mie îmi erau de ajuns si nici n-as fi vrut sa-i cunosc mai mult.
Îmbratisam sincer. Alergam în zoaia ploilor de vara. Faceam paduchi. Eram fericita. Si aveam atîtea vise pentru atunci cînd voi fi mare.
Am crescut mare si mi se face tot mai des dor de mine, atunci cînd eram mica.
Am ramas aceeasi punga de oase care nu a mai ajuns sa poarte halatul alb si nici geanta maro pentru ziare. Am ajuns sa iubesc si am fost mireasa. A fost altfel. Nu ca în rochia din draperiile mamei. Am ajuns mama si am încetat demult sa iubesc pisicile. Am iesit pe portile Pietii si am aflat de alta lume. Mai frumoasa, mai buna. Dar m-am întors acasa, pentru ca-mi iubesc tara, chiar daca ea nu face nici un rahat de carabus pentru mine. Ramîne o iubire neîmpartasita între noi, eu pe ea, da, ea pe mine ,nu. Nu stiu daca mai îmbratisez sincer... totusi azi cele mai sincere îmbratisari au loc pe peron sau aeroport. Si atît. M-am facut bruneta si mai am prieteni. Prin ploaie nu mai alerg, ca sa nu fac paduchi. Iubesc florile de sakura, desi nu le-am vazut niciodata, îmi imaginez doar mirosul. Sînt fericita-matur si mai am atît de multe vise pentru atunci cînd voi fi mai mare...
...încît, peste 50 de ani, sa nu fiu servita la cina, cu vise de ratat. Cu maioneza.
O alta cina nu va mai fi.