Pe mine lumea ma citeste. Eu ma mir ca o mina buna de oameni au rabdare s-arunce un ochi peste dementa mea. Straniu, frumos, cu emotii pentru cea care scrie, si totusi.. pe mine lumea ma citeste. Chestia asta imi provoaca un paralici mental parca si-un zimbet in colt de gura. As fi ipocrita de-a binelea daca as nega placerea de a fi cautata pentru a vedea daca n-am mai postat ceva, iar daca cautarea se incheie cu o deziluzie...de nimic nou pe blog... imi place intrebarea, de ce nu mai scrii nimic? Imi simt muza curtata intr-un fel, iar asta fie vorba intre noi, ma bucura desigur. Pentru mine blogul e un jurnal de emotii sincere, care spun despre mine mai mult decit as spune eu prin vorbe. Eu mint prea mult in viata ca sa mint si pe blog. Inspiratia imi vine din orice, dintr-un cercel rosu, dintr-o sorbitura de bors acru, din coji de portocale, din mirosul de dinaintea Pastelui, dintr-o chichie verde...
De exemplu, o calatorie cu troleibusul 22 poate sa ma insipre nesperat de mult intr-o zi de primavara rece. Eu nu stiu ce-i mai placut, sa mergi in rutiera arhiplina unde unii soferi asculta Chanson sau Dirlidinga si toti incearca sa se tina neaparat de acelasi segment de bara, de care te tii tu, sau sa iai troleibusul 22, din seria celor noi, neaparat, sa te asezi la geam si pur si simplu sa privesti lumea care urca-coboara, care poarta cu sine povesti impresionante de viata sau, alteori, sa vezi prostia cum face spume pe barba unora.
Femeia din fata mea , trecuta de 40, are parul scurt si mult aur pe ea, prea mult pentru o zi obisnuita de luni. O trec banal cu privirea si intorc capul spre geam. Incep intrebarile despre ea catre mine. N-am sa inteleg niciodata de ce femeile se tund scurt odata cu trecerea anilor? E o moda, un habitat, ce e? De ce de la gita lunga si deasa din tinerete se ajunge, in timp, la masina de tuns barbati? Si asta se intimpla neaparat dupa casatorie, cind deamu te-o luat si nu te mai lasa... E lege, e ritual, ce-i? Mie cine-mi spune, cind incep a-mi tunde nita?...
La statia imediat urmatoare urca o bunica, frumoasa, aranjata, vopsita intr-un ros aprins. Rusoaica, far' dubii. E vreo fosta buhaltersha. Nu mai asteapta ca cineva sa-i ofere locul, ca ridica ea cerentos pe unul. Ehhhh, babushka, ma infurrii eu, pacat c-o murit Antonescu cu toata Garda lu de Fier inaintea netale.
Linga mine se aseaza o mama cu o fetita de vreo 3 ani. Fetita imbracata foarte determinativ, in roz. Stau si ma gindesc, de ce toate mamele imbraca neaparat baietii in albastru , iar fetele in roz? Alte culori nu exista or is prea stridente? Cine naste astfel de stereotipuri si sabloane? Si de ce aproape toate fetitele poarta imprimeuri cu imitatii ieftine de Hello Kitty? Oare chiar un maiou curat, far' de paiete, capuri de miti si banturi chinezesti, nu-i mai frumos?
La geamul de vis-a vis stau 2 indragostiti. De fapt din 2 , constat ca indragostit e doar unul. Ea. Sta spinzurata de gitul lui, el cauta indiferent ceva in telefon, far' ai vorbi. "Nu te iubeste fa, nu si proasta", as fi vrut sa-i spun, dar s-au deschis usile si am coborit.
Merg pe strada si constat a cita oara ca avem un oras trist. Plin de oameni si ciini frumosi...da tristi.
Chisinaul a fost mereu orasul marilor dileme.
Orasul in care se inchid biblioteci si se deschis cluburi de noapte.
Orasul cu cele mai multe licee elitare intr-o tara in care scolile nu au caldura si vecee.
Orasul in care iarna dormi cu geamul deschis.
Orasul cu cele mai multe microbuse pe cap de locuitor, dar nu au timp sa si opreasca in statie, pentru ca se intrec intre ele.
Orasul unui singur monument, unde toti isi dau intilnire.
Orasul cu cel mai frumos circ din fosta URSS, dar circ nu avem.
Orasul in care 2 oameni vorbesc in 2 limbi diferite si se inteleg ca in una singura.
Merg si constat toate astea in gind. Cite inspiratii banale intr-o singura zi, imi zic.
Ajung acasa, la zarzarii mei infloriti. Ma intilneste o vecina, trecuta de toate tineretile posibile.
- Fa Dian, tu pin' la anu' nou, nasti?
-Nasc, nasc, mai incoace, pe la ciresii din iunie, zimbesc in coltul gurii eu..
- Eeeee, dapu tu n-ai nica pinci, fa...esti subtirica de tot...
Tac.
- Iaca tu, continua ea, curat esti ca Florica me, eu n-o cunosc cind e ii dea-fata, ca n-are pinci nisodata...
Rid. Ma hlizasc.
Femeia asta are parul lung. Si asta, oare, e pentru ca n-a fost maritata niciodata? Gindeam eu intrind in casa.
Zimbeam singura. Ma intind pe pat, cu ideea de a scri pe blog despre nimicurile de peste zi.
P.S. De-ar fi fost Florica vaca, ma bucuram mai mult, as fi fost comparata cu ceva mai sacru pin la urma, da asa Florica-i capra...
P.P.S. ...si totusi Florica e de la floare, si oricum e frumos..
Citeste mai multe pe: dianabushmachiu.blogspot.com