Da, într-adevar, am câte-o fata uneori, la primele ore din zi, ca mi-e mai mare rusinea… Sunt matinala, ma trezesc cu noaptea-n cap, dupa care regret instantaneu, însa faptul e consumat. Astfel, încerc sa încep ziua.
Ma entuziasmez ca exist, zâmbesc strazii, masinilor din trafic, copiilor, vânzatoarelor de covrigi. Apoi, brusc, devin posaca si-mi uit toate gândurile. Fata de dupa-masa e diferita. E resemnata, adulta, îngaduitoare, planând cu gratie peste tot ce-a fost pâna atunci. Ea e cea care chiar s-a trezit, dominând cu desavârsire.
Cele doua se întâlnesc exact la ora amiezii, prima preda celeilate vointa de a merge înainte, îsi dau mâna aproape caraghios de protocolar, si se despart. Dimineata merge spre o odihna silita, noaptea face tot ce prima n-a apucat. Le desparte un ecuator, trasat undeva peste buric, facând din mine o tabla de sah.
În comparatie cu ce-a facut dimineata din mine, seara parca n-as fi eu.