S-a aruncat. De la balcon. Si a zburat cam cateva ore pana jos. Iar in timpul acesta si-a intiparit pe fata un zambet larg si s-a impacat cu sine si cu toti cei cu care, i se parea, c-ar fi fost vreodata certat. A dat telefoane, a vorbit, a plutit, a zambit chiar mai mult. Iar apoi si-a adus aminte ca n-ar fi fost frumos sa cada asa, in gol, fara sa invite cate un prieten mormoloc sau doi, sa pluteasca impreuna. Iar acestia l-ar fi insotit cu placere, daca gravitatia ar fi functionat in asa maniera, incat sa se ajunga din urma unii pe altii. Dar, din pacate, asa cum se-ntampla de cand lumea, primul mormoloc a ajuns primul.