L-am gasit aninat pe o pernuta de catifea neagra, într-un coltisor prafuit dintr-un magazin de anticariat, de pe Reigerstraat, oraselul Breda.
Din bijuterii prefer brosele. Nu le port, le colectionez. Inelele ma lasa rece. Prea demodate, prea kitsch, prea încolo si pe dincolo, deci nu… Le trec usor cu vederea. Pe asta l-am reperat lânga o brosa ce sugera ipocrizia umana: o masca de teatru agatata pe o ramurica fragila. Am lasat pe-o clipa mesajul brosei pentru ca m-a atras subit taietura neobisnuita a pietrelor dintr-un inelus.
Culoarea si mai intriganta: un albastru înnourat. L-am tras pe deget si tare m-am mirat ca-mi vine. Matinca chiar si am exclamat: “Ia te uita!”
Dupa o jumatate de ora de hoinarit pe cele trei etaje ale buticutului cochet de pe Reigerstraat, ma apropii de tejghea si fac semn domnului anticar. Adica-s gata sa-mi achit mofturile.
Arat cu degetelul:
-Domnule, iau asta, asta si asta. Si înca asta: depun delicat inelusul pe tejgheaua colbaita.
Anticarul a holbat un ochi la inel, altul la mine. Ma priveste aiurit de parca i-am propus sa-mi fie nas de cununie.
-Suuunteeeeti siiiiigura, doamna ?
“Poftim? Cum sa nu fiu sigura ? Pai anticariatul e unicul loc pe lume unde ma simt sigura. Si daca-mi cade cu tronc la inima un lucrusor, gata. Coup de coeur iremediabil. Eu dragostea-mi n-o negociez.”
Îl privesc blând si zic :
-Mai mult decât. M-a sedus instant. Ia priviti cât de bine îmi vine. Îl întind delicat pe deget chiar sub nasul lui.
-Incredibil ! ofteaza anticarul. Chiar va vine, doamna !
-Si va asigur ca nu e usor de nimerit. Cauza din care nu port inele. Sau nu-mi vin, ca am degete fine, sau nu-mi plac, mofturi de dama… Asta-mi place, deci îl iau. Doar daca… v-ati razgândit sa-l vindeti?
-Vai de mine, sare fript anticarul, cum se poate ? Dimpotriva, doamna ! M-as bucura sa am onoarea.
- ?!
-Are … o istorie oarecum ciudata, taraganeaza. Stiti ca încerc sa-l vând de … 40 de ani ?! Sunteti prima femeie care îl VEDE. Nu zic sa-l cumpere, dar macar sa-l vada, sa-l atinga. De patruzeci de ani, doamna, zici ca pâna azi era invizibil ! Ma gândeam ca-i blestemat (râde). Ma si întrebam aiurit: “Ce bre sa aiba ?” I-am schimbat locul. Tara chiar. Mai întâi încercam sa-l vând în Belgia. Ioc ! L-am adus în Olanda si de atunci… hmm, a trecut ceva vreme ca sa ajungem azi la discutia asta.
-Se dezleaga misterul, zâmbesc. Deja vorbiti cu proprietara lui.
***
Nu stiu care e legatura între obiecte si oameni. N-am nici cea mai vaga ideiusca. Sper doar … ca pot exista povesti frumoase.
