Eu stiu ca daca as purta numai rochie decoltata si buze rosii as gasi barbati cu initiativa.
Eu stiu ca daca as purta bluji si bascheti rosi în bot, tot as gasi barbati cu initiativa.
Si mai stiu, de lunea trecuta, ca stând zgribulita în parc, sub umbre de soare cu dinti, cu fularul de doua ori si jumate învalatucit în jurul nasului, în papuci de iarna si hanorac cu gluga trasa pe frunte, am sanse sa aud un cochet: Bonjour madame! Nu pentru ca sunt o femeie de 5 stele sau, hai, o femeie cu luceafar în frunte (oricum port fes), ci … pentru ca mie îmi plac barbatii cu initiativa. Si ei simt asta. Probabil.
Mie îmi plac barbatii cu initiativa, zic. Sunt gata sa iert post factum chiar si pe cei cu hartuiala (stie Domnul cu cât greu scriu asta ), dar lipsa de initiativa, ooh nu, asta nu sunt dispusa nici sa tolerez, nici sa caut explicatii. Este, este. Nu-i? Daca nu e, alelei, sa fie atunci vorba lui Eminescu:
Ramâi cu bine, mai Matei,
Ramâi, Matei, cu bine,
S-o pupi în fund pe dumneaei,
Si amândoi pe mine.
Glumesc, fireste. La faza pornografica cu pupatul. Ca sa pulverizezi asa emotii, trebuie sa fii macar pe jumate îndragostit. Si pentru ca vine vorba, mi-e greu … cum sa zic… nu imposibil, ci … greu sa înteleg o femeie care tânjeste pe ascuns si în zadar pentru unul care nu se încumeta sa se apropie de ea. Da, natura femeii e paradoxul. O femeie uita greu o relatiile/iubire care n-a avut loc. Cea care n-a existat, decît în infrastructura complicata a inimii ei unde nici cel mai performant GPS nu razbate.
În optica mea primitiva, rudimentara si care pute iute a patchuli din secolul trecut, barbatul si initiativa sunt sinonime. Scurt, clar si linear. Fara zigzaguri. Pentru ca … nu-i asa, se întâmpla ca si eu sa port pantaloni. Într-un cuplu în care ambii poarta pantaloni, n-ar trebui oare sa existe macar una bucata de purtator de izmana care prin comportamentul sau ar da de înteles ca e barbat? Pentru ca, ttt ce usor e sa pari barbat pe lânga o fusta mini si craci epilati. E mai greu sa faci o femeie sa se simta ca atare, indiferent de garderoba ei. Si gradul de epilatie, deopotriva.
Eu sunt demodata. Mie îmi plac barbatii cu initiativa.
Pentru ca nu cunosc ceva mai nobil decât un barbat care nu permite (la timp!) femeii sa cada în umilinta. Pentru ca, vai, cât de umilitor e pentu o femeie sa rasfoiasca pe ascuns pagini de reviste cu pretentii psihologice sau carti de teapa „Cum sa ademenesti barbatul?”, „Cinci limbi ale dragostei” si alte aiureli… bestseller-ice. Ca aceste „biblii” ajung sa fie vândute în milioane de exemplare … ma înfioara, si … ma determina sa iubesc si mai legitim barbatii cu initiativa. Care, fie vorba între noi, în unele tari, se întâlnesc tot atât de des ca ursii panda.
Daca ar exista mai multi barbati cu initiativa, nu s-ar mai repezi femeile sa cheltuie bani si timp pe reviste de doi bani, ci pe carti întelepte. N-ar mai pierde timpul pe retelele sociale în asteptarea unui nenorocit de like sub poze minutios retusate, ci s-ar ocupa de lucruri care aduc placere, si cu ea, minim de dezvoltare personala, scopuri si ambitii mai îndepartate de oglinda.
Daca ar exista mai multi barbati cu initiativa, nu s-ar mai naste atâtea iubiri închipuite si monoparentale. Si nu n-ar mai fi avortate iubirile care puteau deveni frumoase.
Mie îmi plac barbatii cu initiativa. Pentru ca… nu mi-e frica sa îmbatrânesc printre ei.
Pentru ca daca, într-o luni, cu ger si soare, stând pe o banca din parc, încotosmanata din cap pâna la picioare, mai aud un cochet Bonjour, madame! de ce n-as auzi acelasi lucru si peste 20 sau 30 de ani? … pentru ca mie îmi plac barbatii cu initiativa.
Si ei simt asta.
Probabil.
Citeste mai multe articole pe www.blogdevineri.wordpress.com