“Comunicarea e esentiala, dar nu poti comunica orice. Eu am un exemplu. Un cuplu se duce la un consilier marital adept al comunicarii totale. Consilierul il intreaba pe sot daca i-a marturisit totul sotiei si acesta ii raspunde ca, daca spunea totul, de mult era divortat.” (Aurora Liiceanu)
***
Va servesc aperitivul cu un banc gasit in biblioteca mea de veceu.
Un reparator de televizoare suna la usa unei doamne care il chemase cu doua ore mai devreme. Usa se dechide si pe prag apare o creatura minunata imbracata intr-un neglijeu roz transparent, care ascundea cu mare efort un corp splendid. Vadit tulburat, nenorocitul de reparator, se instala in spatele televizorului defectat, incercand cu o mana tremuranda sa identifice pana si aruncand din cand in cand cate o privire fugara dupa doamna, care evolua prin apartament, fara urma de complex. O ora mai tarziu, ajunge sa repare in sfarsit televizorul, lucru, ce in mod normal il dadea gata intr-un sfert de ora. In timp ce astepta sa fie platit, doamna ii zice:
-Euuuh… nu stiu cum sa va zic…Eu… in fine, vreau sa va rog ceva… Oh, mi-e incomod sa va spun. Contez mult pe discretia dvs, sper sa ramana intre noi…Uuuh, stiti, barbatul meu e cam obosit in ultima vreme, lucreaza mult. Bine. Dvs intelegeti, nu-i asa… eu sunt o femeie, dvs…un barbat, m-am gandit ca…poate…
Reparatorul nu se lasa rugat mai mult si se napusteste peste femeie, care, spre marea lui surprindere incepe sa se zbata si sa urle:
-Cum va permiteti? Ati capiat sau ce naiba? Ma gandeam doar daca ma puteti ajuta sa mut bufetul.
***
„Doar atat!”
Era o vreme cand le credeam pe femei manipulatoare. Clar si net. Ceea ce nu e o veste rea. Asta presupunand niste ramasite de creieri. Recent insa, niste cazuri reale m-au facut sa-mi dau seama ca deseori le supradimensionam abilitatile. Exista femei, pur si simplu, prostute. Ele chiar nu inteleg ca goliciunea poate provoca o reactie fiziologica, care e foarte diferita in functie de sex. Daca o femeie straina, aproape ca nici nu reactioneaza la o tita sau pulpa goala (doar daca e fara celulita, cu ce oare se unge pe buci duduca?), apoi un barbat, sanatos in mod normal se alege cu o erectie. Ceea ce nu e chiar o muscatura de tantar, te-ai scarpinat si ti-a trecut. O femeie cu un creier mai evoluat ca a unui tantar ar trebui sa stie ca… nu suntem egali in fata naturii. Drept consecinta, macar barbatii ar trebui sa iasa onorabil din incurcatura, poate nu chiar ca Sf. Grigorie Decapolitul care a salasluit vreme de 7 ani in asternut cu o desfranata fara s-o atinga, dar sa nu uite ca o femeie frumoasa, dar postuta, uneori trebuie privita ca o papusa vorbitoare in vitrina, nu mai mult. Mai mult ar insemnaun articol din codul penal. De aici extrag miezul mesajului si pentru fete: daca nu stii sa comunici cu un barbat, adica nu stii sa-i prevezi reactia la goliciunea ta, sau la vorbele tale (ceea ce imi pare grav cu totul) risti sa ai mari probleme de comunicare. In orice gen de relatie. Contradictiile de logica si comportament obosesc si irita, stiti voi…
Imi pare ciudat ca tocmai femeile care jongleaza cel mai frumos cu cuvintele, care slobod metafore peste metafore in texte infinite despre iubire si sensul vietii, habar n-au cum sa formuleze o propozitie de clasele primare, cu subiect si predicat, intr-o conversatie cu sexul opus. Asa ca sa fie valabila, palpabila si fezabila in urmatoarele 60 minute. Doar tacerea le mai poate prelungi discutia. Si relatia. Dar ele nu vor sa taca. Se intorc acasa ca sa mai scrie o pagina cu metafore in cartea cu iubiri pe care nu le vor trai. Tristut.
***
Psihologii spun ca in cuplu comunicare e esentiala. Psihologii spun asta, mai ales, cuplurilor cu probleme grave de intelegere. Degeaba. Ca sa nu zic ca e un sfat nul sau chiar destructiv. Pentru ca e prea tarziu. Scandalurile si certurile care au adus un cuplu la psiholog, sunt deja niste conversatii ratate, soldate cu obide si momente detestabile. Foarte greu de reparat sau lecuit. Deseori nu mai ai ce repara. Asta o inteleg si psihologii, dar ei trebuie sa castige bani pentru a onora creditele de la banca.
Surprinzator sau ba, autorii care scriu articole pentru revistele de femei tot au de platit credite. Asa ca veti citi ca si in continuare in orice revista cu apucaturi de psihologie cat de importanta e conversatia care incepe cu „iubutule, trebuie sa graim despre relatia noastra…” Foarte putine femei o sa realizeze intr-un tarziu ca vorba lunga e… sfarsitul cuplului. Dar tot o sa gaseasca o justificare ca sa-si unga ranile esecului. N-o sa gasiti, decat rar de tot, o femeie care n-ar canta: „Non, je ne regrette rien”. O sa scrie, o sa cante si o sa povesteasca mustos prietenelor „cum s-a dus dulcea minune” pe care n-o regreta pentru ca a fost o …am, har, car… o istorie frumoasa, in fine. Destinul, ah, ne-a despletit cararile. In timp ce barbatii, ohohoho, ce mai regreta „istoria frumoasa”, mai ales afarsitul ei isteric, dar tac. Da, noi nu suntem egali in fata naturii.
E firesc sa apara intrebarea: ce loc ocupa comunicarea intr-o relatie? Important loc, dar nu cel la care fac referinta psihologii de duzina. Nu e vorba de discutiile desprecuplu, ci in cuplu. Daca o sa urmariti un cuplu trainic, veti descoperi ca temele lor de convesatie (milioane) se formeaza in jurul preocuparilor si aberatiilor comune: de la cat de stufos e liliacul din spatele gradinii vecinului pana la bancnotele de cinci euro care sunt puse in circulatie de ieri. Pe un om care nu mai vrea sa discute cu tine despre liliacul vecinului, nu-l mai tii langa tine nici cu cel mai bun psiholog slefuit la Harvard. Rareori cand o persoana din interior izbuteste sa descalceasca afacerile interioare ale unui cuplu. Si daca da, e doar o manifestare iluzorie, adica temporara. Alchimia dintr-un cuplu sufera (uneori enorm) la orice intruziune din exterior. Chiar de niste prostii citite intr-o revista pentru femei. Din cele mai bune intentii, evident.
De ce unele cupluri au nevoie de psihologi indata dupa nasterea primului copil, iar altele, nu au nevoie de sfaturi nici dupa botezul primului nepot? Eu nu cred in comunicarea salvatoare, ca daca era asa, poate ca toti psihologii (mai ales femeile) erau cuplate si fericite pana la adanci si infloritoare batraneti. Eu cred intr-o formula mai simpla: oamenii sunt fie compatibili, fie incompatibili. Atat. Orice efort e nul. De unde apare alta intrebare. De ce unii nu vad ca nu se potrivesc chiar de la inceputul relatiei? Nu vor. In schimb, vor sa para ceea ce nu sunt. Oamenii se tem sa nu dezamageasca si incep o relatie bazata pe aparente, care dureaza amarnic de putin. Pentru ca nu poti sa te sprijini pe nourasi si fluturasi. Iti trebuieste ceva mai temeinic la baza. Am impresia ca femeile se prind mai repede in jocul asta fara rost si perspectiva. Inca n-am vazut barbat sa cumpere frenetic reviste cu „10 pasi s-o aduc in pat”. Mai degraba ar cauta „cum sa scap de ea in 10 secunde fara isterie”.
Sinceritatea in pragul unei relatii are un rost major. Nu te lasa sa-ti pierzi timpul cu omul nepotrivit. Nu poti contrui ceva frumos cu o persoana care inca din zorii relatiei incearca sa te provoace/intrige prin tinuta, vorbe imprumutate, pofte citite pe undeva.
Nu poti vedea daca esti sau nu compatibil(a) cu o persoana daca accepti doar invitati in restaurante sic, cu sampanie si capsunele in ciocolata. Viata reala, in care vrei sa-ti ancorez durabil relatia, nu e o vacanta la mare sau o siesta sub un liliac parfumat. Viata are anotimpuri mai grele, in care adevarul totusi iese la iveala. Iar cele mai grele despartiri se fac sub ploile reci. Unicul lor avantaj e … ca sub ploaie nu se vede cine plange cu adevarat la despartire.