Autoriii mei preferati sunt femei. De regula, dupa ce sfirsesc un roman care m-a marcat cu ceva (poate fi constructia unei singure fraze sau o interjectie admirabil incadrata in context) caut biografia autoarei. imi place iluzia cautarii la sursa. Eterna intrebare „cum a pornit” sau „ce a declansat”.
in treacat fie spus, biografia barbatilor scriitori nu prea ma misca. Pentru majoritatea dintre ei viata s-a scurs intr-un cliseu umilitor de previzibil: nevasta spala coltunii si chilotii, creste copii, inchide ochii la amantele care inspira, ii face ceaisor din ierburi… pe cand ei scriu… doar scriu. E plina lumea literara de genii cladite pe umerii fragili ai consoartelor. De talente de masculi crescute si inaltate pe cimitire de talente femeiesti.
Biografiile femeilor ajunse celebre prin talentul lor (multa vreme nebanuit) nu sunt niciodata la fel. Destinul lor e atat de plin de rascruci, piedici, dileme, tragedii, riscuri, curaj si, mai ales, barfe. Curios imi pare ca in lumea literelor, de barfe s-au servit mai des barbatii.
in literatura n-ai ce cauta fara un respect de sine de otel, care respinge tot ce e cliseu, regula, cadru, obicei. Daca nu vii cu ceva nou, nu ai curajul de a scrie ce gandesti, nu esti sincer si nu ai un respect de sine de nezdruncinat … degeaba scrii. Asta explica cumva de ce mediocritatile cu indrazneala pasesc voios peste talentele cu capul plecat si scuipat. Un talent fara respect de sine e ca si un corp frumos fara sistem imunitar. Putrezeste.
Franta. Fiecare al treilea scriitor e femeie. Francoise Sagan – o mare mostenire a Frantei. De la cel de-al doilea razboi mondial literatura franceza n-a cunoscut un succes mai fulminant, mai scandalos. Acum cativa ani citisem primul ei roman “Bonjour tristesse”. Sa zic ca m-a impresionat? Nu pot. Abia dupa lectura recenta a romanelor “Aimez-vous Brahms…” si “La garde du coeur” am avut surpriza sa descopar inegalabila fluiditate a textului si inteligenta fermecator de simpla a autoarei. insa detaliul care m-a determinat sa-i caut biografia in librarii e ca primul si cel mai vandut roman al ei Bonjour tristesse a fost scris la doar … 18 ani. intr-o Franta care abia isi revenea de dupa al doilea razboi mondial. De o adolescenta care se plictiseste in luna august, la Paris.
Dupa ce citesti despre nazdravaniile ei din viata, nu ti se intoarce gandul sa spui ca femeia asta a avut un destin (ceea ce presupune o victimizare), ci femeia si-a avut din plin destinul. A jonglat cum a vrut cu el. Cu o mana fragila si delicata, tinand o tigara aprinsa, o carte deschisa sau volanul Jaguarului. A facut ce-a vrut in viata, in stilul ei aparte de good bad girl cu aer bland, dar determinat, un stil imitat mai tarziu de o lume intreaga obosita de razboi si umilintele lui. O aventuriera de o inteligenta sclipitoare, o Miss No Limit (cum ii spuneau prietenii) cu un respect de sine autentic, inepuizabil, intact in orice situatie a vietii. si e rar cand o femeie isi apara interesele sau placerile, fara a face isterie. Sagan l-a purtat in sange cu o nepasare admirabila fata de sovaielile si criticile din exterior, desi incercari au fost destule, incepand cu publicarea primei carti, cand tatal sau i-a interzis s-o publice cu numele ei adevarat, Françoise Quoirez. „Nu vreau sa-mi vad numele pe acest roman”.
O scriitoare cu talent care a pornit pe cararuia literara fara a se gandi la faima sau bani. A descris nemaipomenit iubirea si a avut un succes de milioane, dar a crezut doar in prietenie.
“Uneori nu mai stiu de ce scriu, pentru ce scriu, pentru cine scriu. Nu sunt sigura ca pentru cititori. Cred ca noi scriem pentru trei sau patru prieteni pe care ii iubim si care ne considera puternici atunci cand suntem slabi si care nici nu banuiec ca printr-un singur cuvant ar putea sa ne distruga. Uneori lovitura e atat de dura incat totul in jurul nostru devine confuz”.
Françoise Saga
Mai multe articole pe www.blogdevineri.wordpress.com