Cum v-ați cunoscut și ce v-a făcut să simțiți că sunteți „pe aceeași lungime de undă”?
„Ne-am cunoscut în Germania și, sincer, nu cred că niciunul dintre noi s-a gândit atunci la o poveste de durată. A fost însă una spectaculoasă — după doar patru luni mi-a cerut mâna și după altele patru ne-am căsătorit. Practic, ne-am cunoscut în timp ce formam deja o familie. Am simțit repede că suntem pe aceeași lungime de undă. Când el era furtună, eu era calmul lui și, deseori, și invers. Amândoi căutam același lucru: să construim „acasă”, chiar dacă eram departe de un loc anume și, uneori, chiar de noi înșine”.
Care este un lucru pe care l-ați descoperit unul despre celălalt în primii ani de relație și care v-a apropiat cel mai mult?
„În primii ani am descoperit că nu ne-au apropiat lucrurile ușoare, ci începuturile. Am pornit simplu, într-o garsonieră mica închiriată, cu multe lipsuri și cu destule încercări pentru doi oameni. Nu a fost totul lin, dar am rămas unul lângă altul și am învățat să ne sprijinim fără să plecăm la prima dificultate. Cred că asta ne-a legat cel mai mult: faptul că am crescut împreună ca familie. Am înțeles că echipa nu se formează când îți merge bine, ci când alegi să rămâi chiar și atunci când e greu”.
Cum arată, pentru voi, o zi bună petrecută împreună — dincolo de muncă și responsabilități?
„Pentru noi, o zi bună e una simplă. O cafea băută în liniște, fără grabă, o plimbare cu Andra, un drum scurt undeva fără telefoane și fără urgențe. Viața noastră e mereu în mișcare și în jurul altor oameni, de aceea liniștea a devenit un lux. O zi în care putem sta la masă, să vorbim despre lucruri obișnuite, să râdem, poate alături de prieteni, și să simțim că ne avem unul pe altul — cu pace și căldură în suflet”.
Când a apărut pentru prima dată ideea de a construi ceva împreună, nu neapărat o afacere, ci un proiect comun?
„Nu a fost o decizie luată într-o zi anume. A apărut treptat. Eu am început să fac primii pași în caritate chiar în perioada în care ne-am cunoscut, iar el m-a cunoscut deja cu această dorință. La început erau gesturi mici și nesigure — nici eu nu știam dacă va rămâne doar un impuls sau va deveni parte din viața mea. El mi-a văzut fiecare pas și m-a susținut mereu, mai ales când lucrurile au devenit tot mai grele și mai responsabile. Nu a spus niciodată „oprește-te” sau „nu mergem mai departe”. A fost omul din umbră care a ținut totul să poată continua. Nu a fost un proiect gândit, ci ceva care a crescut odată cu noi și cu familia noastră. La un moment dat nu a mai fost „al meu”, ci al nostru — o responsabilitate pe care ne-am asumat-o împreună, pentru că, fără să ne dăm seama, simțeam la fel”.
Ce v-a dat curajul să faceți pasul de la „noi doi” la „noi doi + un vis comun”?
„Nu cred că a fost un curaj anume și nici un moment clar. Mai degrabă tot ce am trăit împreună de-a lungul anilor — bucurii, dar și încercări — ne-au apropiat și ne-au legat tot mai mult. Din ele s-a născut, firesc, un „noi” mai mare decât noi doi. Visul comun nu a însemnat doar ceea ce construim pentru alții, ci familia noastră, Andra și felul în care am ales să rămânem unul lângă altul indiferent de perioade. Nu am pornit de la un plan, ci de la faptul că am trecut împreună prin multe, iar toate astea ne-au făcut să mergem în aceeași direcție”.
Cum v-a schimbat relația faptul că lucrați împreună? Ce a scos la suprafață despre voi?
„Faptul că lucrăm împreună a șters granița dintre viață și muncă. Nu există un program închis sau o problemă lăsată la ușă — le ducem împreună peste tot, în oboseală, în stres și în deciziile grele. Suntem foarte diferiți: eu trăiesc emoțional fiecare situație și sunt mai vulcanică, iar el e liniștit și așezat. Tocmai diferențele astea ne-au ajutat să nu ne prăbușim; dacă eram amândoi la fel, ne-am fi pierdut echilibrul”.
Ce apreciați cel mai mult la felul în care partenerul vostru este implicat în ceea ce construiți împreună?
„Apreciez cel mai mult faptul că nu caută niciodată să fie văzut. Foarte multe lucruri, mai ales cele care țin de casă și de copil, sunt duse de el atunci când eu nu sunt prezentă. Este un tată foarte implicat și liniștea mea atunci când lipsesc. A fost mereu sprijinul meu tăcut și echilibrul meu, omul care mă lasă să merg mai departe știind că acasă totul este bine. Nu are nevoie de recunoaștere — iar pentru mine asta înseamnă enorm”.
Care a fost un moment dificil în care v-ați dat seama că sunteți o echipă, nu doar un cuplu?
„Au fost perioade grele în familie, momente în care nu mai conta cine are dreptate sau cine e mai puternic. Conta doar să rămânem unul lângă altul. Atunci am înțeles că nu suntem doar un cuplu, ci o echipă — pentru că atunci când unul nu mai poate duce, celălalt duce pentru amândoi”.
Ce înseamnă succesul pentru voi astăzi — ca relație, nu doar ca proiect sau afacere?
„Astăzi succesul nu mai înseamnă realizări sau lucruri mari. Înseamnă că, după tot ce am trăit, am rămas împreună și am reușit să păstrăm o familie întreagă. Că, dincolo de tot ce facem pentru alții, Andra ne are pe amândoi aproape și că nu ne-am pierdut unul pe celălalt în responsabilități, oboseală sau griji. Pentru noi, succesul este liniștea de acasă și faptul că, la finalul zilei, rămânem oameni unul pentru celălalt”.
De Valentine’s Day, ce v-ați spune unul altuia, dacă ați privi înapoi la tot drumul parcurs împreună?
„Privind înapoi, iubirea la noi nu s-a văzut în gesturi mari sau în cuvinte pompoase. A fost în lucrurile mici, în zilele obișnuite, dar și în perioadele grele prin care am trecut. Au fost și momente frumoase, și oboseală, și schimbări, dar peste toate a rămas faptul că ne-am avut unul pe altul. De Valentine’s Day cred că ne-am spune simplu: „mulțumesc pentru tot drumul de până aici și pentru familia pe care am construit-o împreună”.
