A cata la numar este intrebarea despre cum s-au simtit ei azi, cand au simtit ca sunt apreciati, care a fost momentul in care s-au simtit ca nu sunt ascultati sau poate, subestimati, bruscati, trecuti cu vederea?
Cat de des le dam dreptate? Cat de pregatiti suntem sa discutam cu ei deschis de ce nu suntem de acord cu unele metode de predare a unor profesori? De cate ori pe saptamana discutam cu ei despre valorile noastre, despre visele noastre de maturi, despre planurile si fricile noastre? De cate ori pe zi recunoastem fata de ei ca nu le stim pe toate. Ca azi am obosit. Ca am avut o zi grea. Ca am vrea sa le povestim cum a fost la noi. Ce am reusit si ce nu. De ce nu am reusit si ce am invatat din asta. Si ce am facut sa reusim.
Cati din noi recunosc fata de copiii lor ca notele nu inseamna nimic. Chiar nimic. Si noi asta o stim. Doar ca nu vrem sa ni-o spunem cu gura deschisa. Ne amagim ca notele nu contau pentru Einstein si Steve Jobs. Iar noi nu suntem ca ei. Copiii nostri nu sunt ca ei.
Cati din noi oferim spatiu copiiilor nostri? In care ei sa creasca, sa se dezvolte, sa descopere lumea asa cum vor ei. In ritmul lor si in nuantele pe care ei le vad.
Cati din noi avem incredere in ei? Ca ei stiu de ce au nevoie. Ca nu sunt nici mai buni, nici mai rai decat noi. Ca sunt altfel. Ca se vor descurca. Ca felul in care ei simt viata nu este nici corect, nici gresit. Este felul lor.
Cati din noi ii lasam sa mearga la culcare fara a-i intreba daca si-au facut temele? Daca sunt siguri ca nu le-a ramas nimic de rezolvat? Cati din noi le verificam caietele si agenda? Si uitam sa vorbim. Despre cum ploua in ziua in care l-am cunoscut pe omul cu care l-am conceput. Despre cum la 16 ani am fost rebeli. Despre cum Kurt Cobain is not dead. Despre cum vreti sa-l luati cu voi intr-o calatorie in jurul lumii. Despre dragoste. Despre ceea ce conteaza. In viata voastra si nu a lor.
Cati din noi am indraznit sa fim noi insine in fata lor? Nu super-mame si super-tati, nu parinti atotputernici, care detin adevarul in ultima instanta, care judeca, seamana sentinte, executa pedepse, stiu cum e mai bine pentru fiecare, impun modele de conduita, devenind, in acelasi timp, servili fata de orice autoritate din afara casei.
Cati din noi le spunem “Eu am incredere in tine. Orice ai face, stiu ca o vei face bine.”?
Mai multe articole semnate de Diana Guja cititi pe http://alobebe.md/.