Maria este un exemplu de putere, sarguinta si multa munca. Povestea ei te lasa cu gura cascata.

Care este povestea ta?

„Povestea mea incepe asa… Problema la picior a aparut chiar de mic copil. Cand aveam 3 luni, mama a inceput sa simta ca ceva nu este bine, cu toate acestea, medicii nu au observat nimic pentru ca inca eram prea mica. Mama m-a dus la mai multi medici pana cand am ajuns la un specialist de la Spitalul Mamei si Copilului din Capitala care a spus ca intr-adevar exista o problema la picior si a propus pentru inceput sa puna piciorul in ghips ca sa vada daca vor fi schimbari. Dupa ce a fost scos ghipsul, medicul a vazut ca problema nu s-a rezolvat si atunci am fost diagnosticata cu „pseudoartroza” gambei sau, cum mai este numita, „articulatie falsa”. „Pseudoartroza” este o afectiune a tesutului osos insotita de lipsa de dezvoltare a unei anumite portiuni a osului (in acest caz, odata cu cresterea, piciorul afectat nu urmeaza acelasi ritm de dezvoltare ca piciorul sanatos, el ramanand mult mai scurt si subdezvoltat)”.

Care sunt amintirile tale din copilarie?

„Din acel moment a inceput calvarul vietii mele. Aveam oase slabe, nu puteam sta in picioruse. La varsta de 8 luni, m-am ridicat si mi s-a rupt imediat piciorul. Mi l-au pus in ghips, in speranta ca oasele se vor consolida si piciorul se va intari, dar n-a fost sa fie. La doar 1 an si jumatate am suportat prima interventie chirurgicala, una fara succes. La 5 ani am plecat in Rusia, unde era stabilit cu traiul de mai mult timp fratele mamei mele. Parintii au acceptat sa ma lase sa plec intr-o alta tara in speranta ca acolo o sa pot merge, dar chiar si acolo medicii spuneau ca sansele mele de a putea merge erau egale cu 0. Medicii nu-mi dadeau nicio sansa ca voi putea merge vreodata. Toti spuneau ca ma voi putea deplasa doar in scaun cu rotile sau voi sta toata viata la pat. Dupa numeroase examinari medicale, la 7 ani am suportat inca o interventie, care a durat 14 ore. Atunci mi s-a facut un implant de tesut osos la tibie, la un spital din Moscova. Prima zi de scoala m-a gasit imobilizata intr-un scaun cu rotile. Era primul „1 septembrie” din viata mea. Profesoara imi venea la pat si imi preda lectia. Dupa, medicul meu le-a propus parintilor sa fiu internata intr-un internat, acolo invatam si locuiam, acolo eram mereu sub supravegherea medicilor. Initial, parintii veneau la mine mai des, dar cand a aparut sora mea mai mica, vizitele au devenit mai rare. In acel sanatoriu pentru copii, erau mai multi copii ca mine la care parintii veneau o data pe an sau o data la doi ani. Pe unii parintii ii luau in weekend acasa. Noi stateam in pat, iar in sala in care eram internati venea profesorul si ne preda lectii. Dupa o perioada, incepeam sa intru in depresie nu din cauza piciorului, dar din cauza ca imi lipsea familia. Eu aveam nevoie de mama, nu de medicii care stateau 24 din 24 de ore langa noi. Aveam un grafic ca la armata, totul era bine pus la punct, din acest motiv eu am inceput sa simt si sa imi traiesc cu adevarat copilaria abia cind am revenit in Moldova”.

Ai avut parte de bulling in copilarie?

„In copilarie erau momente cand auzeam de la copiii din sat expresii de genul: „Uite, are 3 picioare”! Cand eram mica, vedeam totul in negru, chiar daca nu toate persoanele vedeau in mine aceasta problema la picior. Imi era rusine de piciorul meu mic, imi parea ca si celor din jur le era rusine cu mine. Imi era foarte frica ca nu o sa pot merge, mai ales dupa ce medicii nu mi-au dat nici o sansa. Faptul ca pot merge acum, pentru mine este o adevarata minune. Eu am lucrat mult timp asupra mea, am invatat sa ma accept asa cum sunt, persoanele care imi erau alaturi niciodata nu m-au facut sa ma simt un copil special, desi eu nu intelegeam acest lucru. Imi doream sa mor pentru ca imi era frica ca o sa stau toata viata la pat si nu va avea cine sa aiba grija de mine. Au fost medici care au propus chiar sa imi taie piciorul”.

Cum a fost adolescenta ta? Ai avut complexe din cauza piciorului?

„Devenind adolescenta, am inceput sa fiu complexata de aspectul meu. Imi era rusine de sanatatea mea, ma vedeam cea mai nenorocita fetita. Am crescut intre oameni cu probleme de sanatate. Prima data am mers la o scoala normala in clasa a 9-a, atunci cand am revenit in Moldova. Atunci eram fericita ca sunt in rand cu toti copiii, ca merg la o scoala normala, dar cu varsta am inceput tot mai mult sa ma complexez de felul cum arat, imi doream sa imbrac rochii, fustite scurte, insa din cauza problemei la picior, mereu ma imbracam in rochii lungi si in pantaloni largi. Simteam ca, copiii se uitau la mine altfel. Am finisat liceul in satul Mingir, am revenit acasa in clasa a 9-a, dupa care am facut Scoala de Secretariat si Administrare la Chisinau. Dupa aceea, am fost in Elvetia unde am lucrat ca bona. La moment lucrez in Franta ca secretara intr-un cabinet stomatologic. Sigur ca obosesc mult cu piciorul, uneori zic ca nu mai pot, dar apoi imi bag in cap. Eu sunt puternica ,eu doar eu ,cine o sa lucreze in locul meu daca nu eu. In viata asta trebuie sa te bazezi doar pe tine, deoarece nimeni, absolut nimeni nu o sa iti fie alaturi cand iti este greu, daca asta nu vine din interiorul tau”.

Cand ai inceput sa visezi la o proteza?

„Fiind adolescenta, am vazut pe internet un model din Spania care avea proteza la picior. Ea nu avea deloc picior. Atunci am inceput sa visez la o proteza. Atunci mi-am spus ca intr-o zi o sa am si eu o proteza care imi va permite sa port rochite. Dupa ce am finisat Scoala de Secretariat la Chisinau, am plecat peste hotare si am inceput sa lucrez. Acesta a fost primul meu pas spre realizarea visului de a avea o proteza. Desigur ca nu a fost usor, a trecut ceva timp pana am adunat banii necesari pentru proteza. In acea perioada am inteles ca in viata nu este cel mai important sa ai picioare frumoase, e mult mai important sa traiesti si sa primesti placere de la fiecare zi traita. Cu timpul, am adunat banii pentru proteza, i-am adunat singura, fara ajutorul nimanui. Am zis ca nu vreau sa ma ajute nimeni. Am vrut sa trec peste acest complex, sa pun punct si sa incep o viata noua, sa imi iau proteza si sa pot imbraca rochite nu numai in vis, dar si in realitate. Am vrut sa vad cu adevarat cine este linga mine nu doar din mila. Am vrut sa imi demonstrez nu doar mie, dar si celor din jur ca nu trebuie sa-ti plangi de mila, dar trebuie sa lupti pentru visul tau. M-am incapatanat, in sensul frumos al cuvantului sa imi fac singura banii pentru proteza. Am vrut sa arat persoanelor care mereu se plang pe viata, in special celor care au picioare, celor care nu au dizabilitati, ca nu exista bariere in viata”.

Cat de costisitoare sunt protezele?

„Voi aveti totul, dar nu vreti sa lucrati, eu in schimb am un picior mic care nu m-a impiedicat sa muncesc si sa adun 144 mii de lei pentru o proteza care sa ma ajute sa pot merge. Am lucrat ca bona la copii, doar pentru ca sa imi vad visul implinit. Nu exista lucru imposibil, totul este posibil daca exista dorinta! Eu mi-am dorit sa-mi demonstrez in primul rand mie si apoi celor din jur ca totul este posibil daca iti doresti cu adevarat. Acum, de cind mi-am facut proteza, m-am schimbat radical, sunt cu totul alt om, am incredere in mine si imi iubesc foarte mult piciorusul, el m-a facut sa devin puternica dupa multi ani in care am stat la pat cu dureri nebune. Mama mea nu stie ce inseamna sa doarma macar o noapte linistita sau sa doarma in pat. Punea scaunul alaturi de patul meu si dormea asezata alaturi de patul meu, caci eu aveam dureri mari, mai ales cand purtam aparatul Ilizarov”.

Cum reactioneaza cei din jur cind vad ca ai proteza la picior?

„In Moldova e mai dificil. Lumea e prea curioasa, se uita lung, poate sa arate cu degetul, ceea ce te face sa te simti rusinat. Acum, cu anii, vad ca si la noi lumea devine mai intelegatoare. Aici in Elvetia mai putin atrag atentia la asa ceva. Mergi pe drum si nu prea se uita. Ei te privesc ca un om normal. Elvetia m-a ajutat sa imi depasesc fricile, sa privesc viata cu alti ochi, m-a ajutat modul de a gandi al oamenilor de aici si atitudinea lor incurajatoare si toleranta fata de persoanele cu nevoi speciale. In Moldova nu e la fel, dar sper din toata inima sa ajunga si oamenii nostri la o astfel de gandire”.

Pe retelele de socializare esti mereu cu zambetul pe buze. Asa este si in realitate?

„In primul rand nu vreau sa fiu o victima aici, vreau sa motivez lumea. Adesea ne inselam pe noi insine si pe altii cu retelele noastre de socializare. Incercam sa aratam perfect, fericiti, dar principalul lucru pe care il stim cu totii este ca ceea ce se afla in spatele ecranului este o minciuna, sau doar cateva momente instantanee care dureaza o perioada. O ora, doua sau o saptamana, dar pana la urma ajungem la viata normala. Ca persoana, incerc sa fiu mereu pozitiva, chiar si atunci cand sunt singura si foarte trista. Zambesc pentru ca imi place sa zambesc in fiecare noua zi. Imi place sa cant, pot sa cant toata ziua in fata unei oglinzi. Uneori ma comport ca un copil, alteori spun prostii, nu am o silueta grozava sau un abdomen plat. Sunt departe de a fi un model, dar sunt eu. Eu mananc. Cantaresc putin mai mult decat ar trebui. Am cicatrici pentru ca am o istorie”.

Care este visul tau cel mai mare?

„Visul meu este sa fiu fericita si pot sa spun ca deja sunt. Am familia alaturi si pot merge. Mi-am realizat visul sa pot simti pamantul sub picioare. Nu mai sant intr-un scaun cu rotile! Mama, tata, fratele si sora mai mica, ei sunt casa mea, ei sant sensul vietii mele. Pentru mine, parintii nu sant doar parinti, ei sant sprijinul meu, prietenii mei, familia mea este totul pentru mine. Mama este icoana mea, ma inchin in fata ei pentru rabdarea, intelepciunea si dragostea pe care mi-a impartasit-o mereu”.

Ce mesaj ai pentru persoanele cu dizabilitati care inceteaza sa mai creada in minuni?

„As spune ca cicatricile sunt un sarm care ne fac sa fim speciali. Nu trebuie sa aratam ca altii, trebuie sa fim noi asa cum suntem, deoarece toti suntem diferiti si toti suntem frumosi in felul nostru. De exemplu, mie multi imi spun ca sarmul meu este piciorul meu micut. Proteza ma face deosebita. Dumnezeu ne-a trimis pe acest pamant sa fim cu totii diferiti si frumosi in felul nostru. Sa avem incredere in noi este cel mai important lucru cu care poti atrage o persoana. Trebuie sa ai incredere in tine, sa stii ce vrei de la viata. Restul este totul in cap. Frumusetea vine din suflet, dar nu din fizic, asa cum credem noi. Cea mai frumoasa minune in viata mea este ca merg”!

Ce inseamna viata pentru tine? 

„Pentru inceput trebuie sa ne iubim pe noi, iar cand deja ne acceptam, atunci simtim ca traim cu adevarat. Doar asa putem primi placere de la viata, de la persoanele care sunt alaturi de noi. Iubirea de sine, iubirea de viata, iubirea de familie si de persoana care iti este alaturi este, de fapt, viata - cel mai de pret dar Dumnezeiesc”.