Prima dimineaţă din 2017, în George Town, insula Penang, iar viitorul e o pagină de un alb imaculat, o pagină albă-albă, căci e vreme să înceapă marea hoinăreală şi asta e lucrul la care ne pricepem cel mai bine, chiar dacă ne pricepem şi la altceva. Motto-ul, potrivit căruia viitorul e o pagină albă, l-am însuşit dintr-un roman de Junot Diaz şi e valabil oricând, atâta doar că noi mai mereu îl compromitem, mâzgâlind pagina respectivă cu planuri, griji, rezoluţii, promisiuni. Niciodată-niciodată, zicem noi. Sau: de luni cu siguranţă. Sau şi mai şi. Are perfectă dreptate maestrul Lică atunci când zice că atunci e de la diavol, şi doar acum, acum şi numai acum e de la Dumnezeu.

În călătorie e numai acum. Acum ce facem? Acum pornim la drum. Aici e harta, dincoace e teritoriul. Nemăsurat de paşii noştri, nevăzut de ochii noştri, necunoscut de inimile noastre. Noi n-avem voie să-l mâzgâlim. Teritoriul e cel care ne desenează pe noi, ne scoate în cale imagini şi chipuri, ne şopteşte dialoguri, ne rătăceşte în aşa fel încât să ne regăsim. O luăm la pas uşor pe strada Leith, după care facem stânga pe bulevardul Chulia din simplul motiv că într-acolo ne duc paşii. Intersecţia dintre Leith şi Chulia devine în mod miraculos un eveniment din biografia noastră. Inalterabil. Indelibil. Intră în registrul memoriei şi devine parte din noi. Şi noi devenim parte din peisaj. La intersecţie, pe unu ianuarie, eu şi cu prietena mea.

Şi poftim, pe pagina albă apar contururi ale căror autori nu noi suntem. Penang ne scoate în cale o casă roz cu inscripţia Mon Teng Pheow. În dreapta uşii e desenat un vânzător ambulant. În stânga ei – o bucătăreasă care prepară prăjiturele. Un căţel negru stă culcat în mijlocul curţii. Altul, tot negru, stă cu urechile ciulite. Traversăm strada. Pe o ulicioară lăturalnică dăm nas în nas cu Marylin Monroe, Mister Bean, Mona Lisa şi Wolfgang Amadeus Mozart. Celebrităţile, în mărime naturală, sunt pictate pe zidul proaspăt văruit. După cum ziceam, artiştii şi-au făcut de cap prin Penang şi minunăţii din astea o să ne mai iasă în cale. Paşii ne partă prin galerii, pe sub arcade. Galbene, mov, portocalii, verzi. Un amărăştean îşi împlineşte somnul dimineţii direct în stradă, pe teracota multicoloră. Păşim atent pe lângă el ca să nu-l trezim. Apoi bulevardul Chulia se termină în faţa oceanului. Cotim spre dreapta, pe joncţiunea Pengkalan, spre mahalaua contrabandiştilor de opiu. Casele sunt construite pe picioroange de lemn, e de mirare cum au supravieţuit în condiţiile modernizării. De când zona a intrat sub protecţia UNESCO, traficul de bază sunt bibelourile turistice. Plătim tribut, ne încărcăm cu magneţele.

Revenim în cartierul istoric pe strada Armenească. Pe un perete e pictat Bruce Lee în voleu. Pe alt perete e un motan roşcat pe nume Skippy. Intrăm în cafeneaua Kopi C şi cerem espresso şi vafe. Chelnerul se retrage apoi apare cu o ceşcuţă de cafea. Se retrage din nou şi revine cu vafele.

—Şi zahărul?

Chelnerul pleacă din nou apoi revine iarăşi ca să întrebe dacă dorim zahăr brun sau alb. E o chestie ciudată în Penang – niciodată nu se aduce zahăr la cafea, dacă nu insişti în mod special asupra acestui amănunt. Iar când ceri zahăr, chelnerii se fâstâcesc de parcă au făcut o mare boroboaţă. Am încercat în câteva rânduri să elucidăm acest mister dar răspunsurile au fost de fiecare dată confuze.

—Oh, e greşeala mea, domnule. Da, sigur, în alte localuri se întâmplă să mai uite să ofere zahăr, dar într-un local ca al nostru era datoria mea să întreb.

Excesul de amabilitate ne stârneşte şi mai mult curiozitatea dar, nevrând să părem nemulţumiţi, acceptăm explicaţiile formale. Poftim ghicitoare chinezească. O fi vorba de o sofisticată stratagemă orientală prin care gazdele se fac că-s mici şi nepricepuţi, astfel încât muşteriii să se simtă mari şi înţelepţi?

Restul zilei, după care şi ziua următoare trec mai mult sau mai puţin în conformitate cu acest scenariu. Ne plimbăm prin oraş, teritoriul devine tot mai al nostru, harta tot mai inutilă. În unele localuri ne salută ca pe nişte vechi cunoştinţe, eticheta de turist haihui la cap se dezlipeşte de pe noi. Nu ajungem până la a fi serviţi „ca de obicei”, dar când comandăm câte o bere Tiger, gesturile chelnerilor par să zică „ştiam eu” şi chestia asta ne place, ne relaxează. La hotelul Dumbrava Muntri suntem „acasă” la modul provizoriu.

Asta ne dă curaj ca în ultima zi a călătoriei să încercăm o nouă aventură. Distanţa dintre Penang şi Langkawi e puţin peste o sută de kilometri, prin urmare nu poate fi foarte complicat să ajungem acolo? În plus, toată lumea critică plaja Batu Ferrenghi din Penang şi laudă plajele cu nisip alb din Langkawi. Hotărât. Ne sculăm devreme ca să prindem feribotul de la 8:30 spre insula Langkawi. Ambarcarea pe vapor e o plăcere în sine. Nu e gară feroviară. Nu e aeroport. Nu e staţie de autobus. Un port e un port, iar regulile lui sunt scrise de marinari. Cineva aruncă o funie la mal. Un ajutor o leagă de chei. Trage. Corabia se leagănă ca şi cum ar fi o fiinţă adevărată, nu un simplu mijloc de transport. În cele din urmă se aruncă pasarela. Arătăm biletele, urcăm pe vapor.

În cabină e frig ca în congelator. Noi suntem îmbrăcaţi ca pentru plajă. În faţa noastră e o familie mixtă. Bărbatul are trăsături europene. Femeia e asiatică. Copilul a preluat trăsăturile mamei. Femeia trage un pulover gros peste copilul asiatic care ne priveşte curios fără să clipească. Apoi femeia îmbracă şi ea un pulover. Peste pulover îşi pune o vestă. Cu glugă. Bărbatul o priveşte resemnat. Prietena mea şi cu mine ne lipim unul de altul ca să ne încălzim.

Peste trei ore suntem în Kuah, centrul administrativ al insulei Langkawi. Avem o problemă. În Kuah nu există plajă, iar cea mai apropiată se află în Pantai Cenang, la circa 40 minute distanţă. Facem socoteala în cap. O oră încolo, o oră înapoi, iar la trei fix avem returul. Asta e, n-avem vreme de pierdut. Pentru o scurtă scăldătură, luăm un taxi la preţul fix de 30 ringgiţi şi ne urnim din loc.

Din punct de vedere al logisticii e o smintenie. Dar, într-un fel, nu regret. Toţi vorbesc despre nisipurile albe şi noi, fiind atât de-aproape, să nu facem o verificare la faţa locului? Nu se poate.

—Gândeşte-te, care sunt şansele să revenim în zonă?

Prietena mea pare să fie de altă părere.

—Şi dacă revenim, cel puţin o să ştim dacă merită…

Eu am intrat în apă. Prietena mea a rămas la mal, pe nisipul alb. Marea era liniştită, fără valuri. Apa nu era nici prea rece, nici prea caldă. Exact potrivită pentru o zi însorită de ianuarie. A durat exact cinci minute. Am ieşit la mal şi ne-am comandat câte o coca cola. După care am găsit un taxi şi ne-am întors în Kuah. Totuşi nu se poate afirma că nu am fost în Langkawi.

Când am ajuns în Penang turna cu găleata. Am admirat ploaia vreme de cinci minute după care, convinşi că nu se termină cu una cu două, am alergat iute să prindem un uber. Eram uzi leoarcă. Şoferul ne-a oferit un prosop. Am ajuns la hotel în cinci minute. Musonul a alergat în faţă ca să ne întâmpine. Pe post de bine-aţi venit, am găsit odaia noastră din Dumbrava Muntri inundată. Stropii izbeau înnebuniţi în geam iar apa înainta cu perfidie spre mijlocul camerei.

—Aaa! Vezi că valiza ta pluteşte!

Într-adevăr, valiza mea, insensibilă în faţa interperiilor meteorologice, stătea cuminte în balta adâncă de două degete. Am urcat-o pe comodă şi am alergat la recepţie. În spatele tejghelei, un angajat al hotelului lucra energic cu teul. Imediat a venit cineva în odaie să evalueze situaţia. Era identică cu cea din odăile vecine. Din câte-am înţeles, canalul de scurgere din jurul hotelului s-a înfundat şi, atâta vreme cât nu conteneşte ploaia, balta rămâne cu noi. Dar au fost suficient de amabili ca să ne ofere o cameră la etaj.

madrizen.com