E ziua mea duminica, implinesc 32 de ani. La multi ani! Multumesc. Ca orice om trecut prin lumea asta dietetico-kilogramistica am obiceiul sa imi setez teluri pentru zile importante. De pilda, sa incap in rochia bej cu panselute vernil pana la aniversarea casatoriei. Sau sa ma strecor in blugii din liceu pana la intalnirea de 100 ani. De data asta a fost o tinta precisa de greutate pe care, speram eu prin noiembrie, o voi atinge pana pe 20 ale lui aprilie. Zis si nefacut.

 

Cu o coloana subreda care face pe nebuna la orice ora nitel mai complicata decat pilates, cu credinta ferma ca dieta, in sensul de militarie alimentara si caloriceasca, nu mai are ce cauta in viata mea, cu niste scapari prin concedii si alte ocazii festive, am ramas cu  vreo 5 kilograme in urma telului. E mult, e putin? Depinde pe cine intrebi. Si cand intrebi. Daca ma intrebati ieri pe la pranz, va tineam un adevarat discurs despre tinte ratate si nesanse si alte chestiuni cam gri. Daca ma chestionati acum, o sa va spun – sincer, de altfel – ca nu-mi mai pasa.

 

Invat – la 32 de ani, va dati seama – sa ma autoeduc dietic vorbind. Obisnuim sa vedem numai relele cand suntem chititi pe slabit. Aia n-a iesit, ailalalta nu e buna, oglinda e o nemernica mult prea sincera, mai sunt x kile de topit, y haine in care nu ne putem inca strecura, z deserturi pe care le-am gusta, dar regimul nu ne lasa. Numai nenorociri alimentare, dezastre pe cantare. Uite ca, de ziua mea, intorc foaia, si, in loc sa insist pe informatia ca mi-am ratat cu aproximativ 5 kilograme tinta, va spun ca m-am scuturat, totusi, de 12 kilograme. Felicitari! Multumesc. Ca am reusit sa imi gasesc atat de alergata pace alimentara. Ca am invatat sa ma bucur de o masa care te face sa iti desfaci fermoarul, fara mustrarile de constiinta de dupa. Ca sportul este o constanta in viata mea de un an. Ca daca ma puneti sa aleg intr-o salata dichisita si o amandina insiropata o aleg pe prima – jur pe rosu. Ca savurez fiecare pas din calatoria asta, cam shontac-shontaca, spre silueta indelung suspinata. Ca rochia-obiectiv de care va vorbeam imi e mare ca naiba (in poza sunt imbracata cu ea, dar nu se vede prea bine situatia).

 

Si, daca tot suntem la capitolul destainuri la ceas aniversar, va spun onest ca mi-ar placea sa primesc vesti de la voi, cei care imi deschideti blogul si zambiti, va inspirati sau ma boscoroditi. Promit sa nu-mi verific emailul pana duminica dimineata atunci cand voi avea cel mai minunat mic-dejun – voi gusta, unul cate unul, mesajele pe care, sper eu, veti avea placerea sa mi le lasati la andra@pofticioasa.ro. Bine, nici un comentariu la articolul asta nu strica… Va multumesc ca ati facut parte si din acest an al meu!

pofticioasa.ro