Cred ca am incetat sa fim femei in clipa in care barbatii au uitat sa mai fie barbati. Am uitat sa fim femei atunci cand realitatea crunta ne-a fortat sa cautam in noi insene barbatia care celui de langa noi ii lipsea, atunci cand resemnate am acceptat ca cel mai sigur punct de sprijin il gasim nicaieri altundeva decat in adancul nostru. 

 

Am pierdut gingasia, tandretea, sensibilitatea, de fiecare data cand ne-am permis din nou sa credem, sa daruim, sa luptam cu trup si suflet de parca ar fi fost prima data, de parca ar fi fost ultima data… Am fost minunate cand am iubit, cand am dat totul fara sa cantarim cat am primit, cand i-am oferit de la primul pas impreuna increderea ca are in suflet loc pentru o dragoste atat de mare. Noi femeile iubim intr-un anume fel… iubim neconditionat, cu angajament, caci nu vedem pe altul in afara de el, iubim cu pasiune, caci fiecare celula din noi vibreaza pe o muzica numai de ea stiuta, iubim cu un curaj nebun, caci nu exista obstacol ce nu l-am trece pentru iubirea noastra… iubim cu totul. Iubim cu zambete, cu lacrimi, cu nopti albe de intrebari si zile cu soare, iubim de prea multe ori chiar si dupa tipete si certuri, dupa promisiuni pierdute in insasi desertaciunea lor, dupa ce dragostea noastra ne este stirbita de minciuni si dezamagiri… intr-un final iertam prea mult. Aruncam sub pat, ascunse, toate “prostioarele” lui care ne smulg lacrimi si incercam sa gasim in noi puterea sa peticim o dragoste defecta, banala, mult prea “putina” pentru imensitatea sentimentelor pe care le purtam in noi. Am renuntat la a mai cere ceva, zambind resemnat cand si cand viata s-a incapatanat sa ne arate inca o data cat de departe ne aflam de ceea ce ne dorim cu adevarat. Ne-am facut ca nu vedem neajunsurile celui care ar fi trebuit sa ne urce in al noualea cer, iertandu-i neputinta si in aceeasi masura nepasarea, indiferenta sau chiar nestiinta fata de ce inseamna femeia si cate se ascund in ea, naivitatea de a crede ca ai dezbracat-o de tot daca ai dezbracat-o doar de un strat de haine.

 

Cred ca de multe ori, gresit, am pus dragostea pe primul loc. Am uitat respectul, am uitat increderea.

 

Am uitat ca meritam sa fim rasfatate.

 

Meritam sa fim iubite.

 

Meritam sa fim fericite.

 

Meritam sa fim ocrotite.

 

Meritam sa zambim.

 

Meritam sa primim flori.

 

Meritam sa ni se deschida usa.

 

Am uitat ca meritam iubirea de basm la care visam.

 

Nu, nu cerem prea mult. Meritam fiecare “Te iubesc”. “Sunt alaturi de tine”. “De ce ai nevoie?”. “O sa ma ocup eu de asta”. “Esti bine?”. Dar am incetat sa fim femei in clipa in care barbatii au renuntat la a mai fi barbati, in acea zi in care toate aceste lucruri atat de mici au devenit o povara mult prea mare pentru ei, numindu-le capricii.

 

Nu, dragi barbati, nu suntem nebune. Nu cerem prea mult, nu visam la mai mult decat meritam si nici nu suntem greu de inteles. Cred ca nu paseste pe lumea asta o fiinta mai frumoasa decat femeia care este iubita cu adevarat si nu are nimeni mai multa rabdare, afectiune si sustinere de oferit decat o femeie care iubeste. Nicio femeie nu o sa faca “pe nebuna” pentru ca acasa este cald si bine, pentru ca barbatul de langa ea este prea atent, pentru ca o respecta, pentru ca vede un viitor alaturi de ea si nu ii teama sa ii arate asta. In schimb de multe ori, gresit, consideram sensibilitatea noastra o povara, o vina, incercand sa ii intelegem noi pe ei, justficand deseori neputinta lor prin faptul ca suntem noi de neinteles…

 

Bineinteles ca fiecare experienta isi are rostul ei, lasand in urma anumite lectii, la fel cum fiecare om cu aspiratii atat de banale ne arata ce fel de iubire nu ne dorim sa avem. Am avut pana acum destule vise ale caror sfarsituri nu le-am inteles decat mult prea tarziu, incat sa mai irosesc cu intrebarea “De ce?” vreo alta secunda din viata mea. Sunt convinsa ca nu ne intalnim intamplator, la fel cum despartirea nu apare nici ea intre noi la voia sortii, daca aceasta ar exista. Ne intalnim pentru ca avem de invatat unul de la celalalt si mergem de pana pana la rascrucea de drum la care nu mai avem ce ne oferi. Sunt convinsa ca si dezamagirile sunt un dar si ca oamenii frumosi sau si cei cu sufletul mai putin curat care ne-au trecut prin viata, cei care au fost in vizita dar si cei care au ramas, cei care ne-au facut sa credem in iubire sau dimpotriva ne-au facut sa ne juram ca nu vom mai iubi vreodata, sunt convinsa ca au avut cu totii rolul lor.

 

Cred cu toata inima ca ne-am ridicat de fiecare data mai mature, puternice, independente si neinfricate, atribute care ne-ar face atat de frumoase daca nu ar veni deodata cu o duritate atat de trista. Da, ne descurcam singure, ne aparam singure, ne intretinem singure. Gatim, mergem la munca, platim facturi, facem cumparaturi, schimbam becuri, ducem masina la mecanic, crestem copii. Femeia din ziua de azi stie sa faca tot, se descurca singura, cu toata fragilitatea ei (fizica), e de multe ori mai puternica decat un barbat. Dar dincolo de puterea aceasta pe care femeia a invatat sa o poarte ziua de zi, dincolo de masca ei de intangibila, atunci cand pune capul pe perna simte nevoia sa fie luata in brate. Orice femeie isi doreste sa fie femeie.

 

 

jurnalulevei.ro