Eu nu sunt blogger. Am blog, şi câteodată mai scriu în el. Dar, când am numărat câtă vreme a trecut de când n-am scris aici, mi s-a făcut ruşine.

 Tema asta nu-mi dă pace de ceva timp. S-a întâmplat să mi-o inspire cineva absolut întâmplător, în circumstanţe deloc poetice.
      Avusem iar probleme cu spatele, toamna asta. Am făcut teste, am aflat ce e, am găsit un medic pentru recuperare. Şi s-a întâmplat că am dat peste un om minunat. Un om, cu care făceam kinetoterapie şi nu ştiam că fac şi psihologie. Un medic de vocaţie, nu de profesie. Cine a făcut vreodată kinetoterapie, ştie cum se desfăşoară procedura. Te dezbraci până la lenjerie, medicul se apropie tare aproape de tine, te îndoaie şi te întinde în toate (toate) părţile... Pentru fete specific următoarele: medicul e tânăr şi vânjos. Nu vă gândiţi la prostii, e căsătorit, îşi iubeşte soţia şi copiii. Dar mi-a luat ceva timp, vreo 3 şedinţe, să mă acomodez cu situaţia şi să urmez completamente indicaţiile lui.
     La a 4-a şedinţă m-am relaxat nu fiindcă mă deprinsesem. M-am relaxat fiindcă, într-o discuţie cu el, el a spus ceva atât de elementar şi clar, încât mi-am dat seama că îmi complicam singură tratamentul. Şi viaţa, de altfel.

     Pornind de la clişeistica premiză că viaţa e un teatru, Adrian a despicat-o în 3: într-un teatru sunt 3 participanţi- regizorul, actorul şi spectatorul.  Regizorul e cel ce construieşte piesa. El are grijă de scenariu, actori, mizanscenă, tot. Actorul e cel ce joacă scenariul, aşteaptă aplauze şi ovaţii şi nu-şi închipuie viaţă fără actorie. Spectatorul plăteşte biletul, priveşte acest spectacol şi, dacă nu-i place...pleacă.  Şi pe când toţi şi-ar alege să fie una din primele 2 poziţii în vieţile lor, Adrian a ales să fie în viaţa sa spectator. Fiindcă atunci când nu-i convine ceva, el pleacă, se distanţează.
     Am stat să mă gândesc cât de ok ar fi să nu fii tu cel ce decide, sau cel ce evoluează, în viaţa ta. Dar m-a mai bătut un gând: cât de des stăm noi şi răbdăm ceea, ce nu ni se potriveşte deloc? Cam mai des, o să recunoască cei sinceri. Cât de des am avut puterea şi ferma convingere de a spune Nu unei situaţii care nu ne place? Poate doar atunci când cineva ne împinge cu geanta în microbuz, sau când nu ni se dau nişte bănuţi rest. Că de conştiinţă naţională eu tac. Dezastrul cu alegerile vorbeşte de la sine. Cât de des jucăm parcă pe muzica altcuiva, atâta timp cât suntem aplaudaţi? În evoluţia zilelor noastre ăsta-i numărul de like-uri. Şi nu obosim, oare?.. Un actor obosit nu poate ieşi din timpul unei piese.
     Ce am vrut să spun e că Spectatorul e şi Regizor şi Actor în sine. Atunci când spectatorul părăseşte o prestaţie în proces, el prin definiţie schimbă şi intenţia regizorului, şi cursul piesei, şi prestaţia actorului. Fiindcă produsul unui regizor vizează pe acest spectator, iar actorul fără el, spectatorul, e...un nebun care vorbeşte singur.

    Tot cu această mică teorie, Adrian a schimbat cursul unei dileme, pe care o aveam la moment, şi multe alte decizii care au urmat după asta. Puterea de a te distanţa de ceva ce nu-ţi convine a început să-mi placă şi să se îmbrace pe multe situaţii din viaţa mea.

    E foarte interesant cum e construit creierul uman. Stresul şi nevoia de ajutor au rezultat într-o durere de spate, care m-a adus fix la omul, de care aveam nevoie în acea perioadă de viaţă. Şi durerile de spate au dispărut. Dar oricum o să repet un curs de terapie. A spatelui, sau a căpceanului.... nu mai contează. :)

enerdjaizer.blogspot.md